Săptămîna dezarmării

Nu-i aşa că sună desuet? Cu greu s-ar putea găsi o "ocazie oficială" care să stîrnească mai puţin interes, în mediile de presă, ca să nu mai vorbim de "omul de pe stradă"! Un anti-eveniment aproape perfect! Şi cu toate acestea, săptămîna dezarmării se află, oficial, pe lista momentelor speciale ale agendei ONU, cea mai importantă instituţie internaţională, responsabilă pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Ocazia nu este legată de cine ştie ce tratat, sau convenţie, de vreun eveniment oarecare din istoria ei, ci marchează chiar data de naştere a actului constitutiv, Carta ONU. De unde se poate deduce, cu uşurinţă, că iniţiatorii acestei idei au văzut o suprapunere perfectă între obiectivele fundamentale ale instituţiei şi temele dezarmării. Au avut, oare, dreptate? De ce, astăzi, s-a aşternut un strat atît de gros de praf, uitare şi indiferenţă peste aceste subiecte? Vor mai reveni ele vreodată în prim planul actualităţii politice?

Măcar pentru a încerca să răspundem acestor întrebări şi tot merită să scriem ceva des-pre aproape fictiva săptămînă a dezarmării, în care ne aflăm.

Primul motiv pentru care tema a căzut în desuet, aproape simultan cu căderea Zidului Berlinului şi dizolvarea structurilor politice create de războiul rece a fost tocmai super-ideologizarea ei. Prăbuşirea sistemelor comuniste nu a făcut decît să pună evidenţă şi mai puternic, modul cum au fost manipulate de-alungul timpului, temele ideologice, dintre care cea a dezarmării nu a jucat decît un rol secundar. Manipulate şi aproape lipsite de oricare alt mesaj decît cel specific viziunii maniheiste: lumea noastră este bună, a lor este rea; noi vrem pacea, ei vor războiul; noi vrem dezarmarea, ei nu ne lasă să o facem, pentru că se înarmează...etc. Dezarmarea, mai bine spus discursurile sforăitoare despre dezarmare, au umplut cea mai mare parte a golului lăsat, chiar în inima organizaţiei naţiunilor mai mult dezbinate, decît unite, de incapacitatea marilor puteri de a gestiona în comun, altfel de cît de pe poziţiile ireductibile ale bipolarităţii, crizele politice, militare şi umanitare care au marcat deceniile post-belice, de la Criza Suezului, la Criza cubaneză, de la războiul din Coreea la cel din Vietnam şi de la războaiele post-coloniale, pînă la intervenţia armată sovietică în Afganistan. Organizaţia, creată de părinţii săi fondatori cu scopul nobil şi deloc modest de a împidica repetarea dezastrului unui nou război mondial, pentru ca generaţiile viitoare să nu mai cunoască suferinţele ce pot fi create de dezlănţuirea fără stavile a forţei militare, s-a dovedit incapabilă să oprească măcelurile de intensităţi şi dimensiuni mai mici decît un război mondial, dar la fel de costisitoare în vieţi umane şi distructive în privinţa potenţialului de dezvoltare. Faţă de idealul creat de textul Chartei, despre care vorbea, atît de convins, Winston Churchil în celebrul său discurs "Articulaţiile Păcii" din 1947 şi realitatea de pe teren, s-a căscat o prăpastie nemăginită. Tematica dezarmării a jucat rolul de "înlocuitor", de portiţă de salvare: Iată organizaţia este utilă, se ocupă de ceva foarte serios şi important pentru omenire: dezarmarea.

Întrebarea ar fi: de ce era nevoie să se ocupe de o asemenea temă? Iar răspunsul este că, după cel de-al doilea război mondial, s-a produs, pentru prima dată în istoria modernă, un fenomen ciudat: statele şi învingătoare şi învinse, deopotrivă, au uitat să-şi lase armele la rastel. S-au apucat, în schimb, cu mult sîrg, să-şi creeze arsenale noi, în care la loc de seamă s-au aflat armele nucleare. Armatele nu numai că nu au fost lăsate la vatră, dimpotrivă, au început un asiduu proces de modernizare, dezvoltare şi pregătire. Pentru război, desigur. Unde era atunci loc pentru dezarmare? Păi, nu era, dar nu-i aşa că tema era foarte generoasă??? Realitatea este că, în afara rezoluţiilor privind interzicerea armelor biologice şi distrugerea celor chimice, dezarmarea nu s-a produs decît la iniţiativa marilor puteri, în cadrul bilateral, sau ca o consecinţă nesperată a procesului de negociere iniţiat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare din Europa. Este singurul motiv pentru care astăzi avem o serie de tratate de dezarmare în vigoare, cum este cel dintre URSS/Rusia şi Statele Unite privind eliminarea unor categorii de arme nucleare şi de reducere a altora, precum şi Tratatul multilateral de reducere a forţelor convenţionale din Europa. Singura iniţiativă remarcabilă, a mai fost cea sprijinită total de regretata Prinţesă de Wales, Diana, care a dus la un tratat internaţional pentru eliminarea anumitor categorii de mine anti-personal din arsenalele armatelor convenţionale.

Săptămîna dezarmării este o ficţiune, pentru că dezarmarea a fost o ficţiune, întreţinută cu uriaşe eforturi diplomatice şi chiar ştiinţifice. Statele nici nu au dezarmat şi nici nu au de gînd să o facă. Doar că fiecare se înarmează, după puteri şi după buget! Dezarmarea, chiar dacă ar avea loc, nu ţine loc de pace şi nici nu o poate genera! De aceea, ar fi mai degrabă nevoie să avem o săptămînă dedicată Cartei ONU şi mijloacelor prin care obiectivele ei ar putea totuşi să devină realitate.