Sărăcia şi nevoile şi neamul...

Dar şi sărac aşa ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sunt, niciodată n-am fost!

Cuvintele lui Creangă ar putea sta drept motto pentru orice studiu, evaluare, ori analiză mai amănunţită a încăpăţînării cu care soluţiile politice, economice şi sociale, utilizate în România cu speranţa (ori în numele!) modernizării, au produs sărăcia, constant şi pe scară largă, cu tot cortegiul ei de consecinţe ruinătoare, atît pentru viaţa de zi cu zi a milioane de oameni, cît şi pentru traiectoriile istorice pe care ne-am înscris, ca neam, naţiune, colectivitate statală. Această constantă este cu atît mai izbitoare cu cît, spre deosebire de alte ţări ale Europei, România nu a dus lipsă de resurse naturale strategice - sare, aur, lemn, în perioada premodernă; ţiţei, cărbune, gaze naturale şi din nou sare, lemn, în era modernă; de potenţial uman cu capacitate de învăţare şi creativitate, după cum nu a dus lipsă nici de oportunităţi istorice. Dimpotrivă, am putea zice, dacă am fi cinstiţi cu noi pînă la capăt, România a fost mai bogată decît multe alte ţări şi regiuni, (ca să luăm doar exemplul Greciei şi al Balcanilor, în preajma noastră!). Tabloul caracteristic şi dominant al situaţiei de după Decembrie 1989 nu face deloc excepţie, dimpotrivă, poate fi luat ca etalon! Care sunt, deci, motoarele care produc cu atît sîrg, sărăcia, la noi?

Toate activităţile economico-sociale, ca să folosim ideea-paradigmă a lui Georgescu Roegen, produc energie liberă şi legată. Balanţa aceasta nu este dată pentru totdeauna, invenţiile tehnologice şi sociale permit introducerea în circuitele economico-sociale a unor forme de energie pînă la un moment stocată, neutilizabilă. Este ceea ce, metaforic numim, moştenirea generaţională. Din zorii ei şi pînă astăzi, literatura noastră modernă, de la Filomon, la Slavici şi Rebreanu, geme de exemple, care s-au vrut pilduitoare!, din care reiese apetitul pentru risipa averii sociale moştenite de la o generaţie la alta. Cine mai citeşte astăzi, la noi, literatura clasicilor şi, mai ales, cine să se ia după ea!? Pentru că a avut alte orizonturi de aşteptare şi aspiraţii, pentru că a beneficiat de alte oportunităţi şi modele social-comportamentale, aproape fiecare generaţie s-a crezut îndreptăţită să facă propriul exerciţiu de risipă cu bună parte din ceea ce moştenise, mai bun sau mai rău, mai valoros sau mai puţin valoros. La fel a făcut şi generaţia care a decis asupra averii noastre sociale la schimbarea de orizont istoric din 1989! Deocamdată, nimeni nu s-a încumetat să dea o cifră pentru uriaşa risipă creată prin devalorizarea forţată şi în cele mai multe cazuri oneroasă a unor părţi însemnate ale acestei averi - flota de pescuit şi Combinatul siderurgic de la Galaţi, ca mai toate marile obiective pentru producţia bunurilor industriale grele, rămîn emblematice; prin vinderea pe nimic, prin distrugere pentru a fi vîndut pe nimic, ori prin împrăştiere în cele patru vînturi a ruinei care a fost lăsată să se înstăpînească peste o parte însemnată din ceea ce eforturile unei generaţii şi jumătate de oameni ai acestei ţări, în forme şi cu contribuţii diferite, au adunat ca bunuri sociale capabile să producă energie economică în viitorul imediat, ori mai îndepăratat. Mă încumet să spun că putem începe licitatia de la ordinul sutelor de miliarde de euro.

Al doilea motor al sărăciei de la noi, legat cardanic de cel al risipei, este redistribuirea acestei avuţii prin corupţie structurală, folosind mecanismele statale şi ale unor pseudo cerinţe ale legilor pieţei, presupuse ori inventate, doar pentru a justifica procesul de realocare forţată, în beneficiul privat al celor 3%, a unei părţi însemnate din avuţia generaţională a societăţii. Procesul care a generat consecinţele sociale negative masive nu este împărţirea, ori redistribuirea acestei avuţii, per se, ci ceea ce s-a întîmplat după aceea. Valorile reintroduse în circuite economice-sociale noi reprezintă o fracţiune infimă, sub 10% din ceea ce s-a consumat, iar randamentul lor, atunci cînd au redevenit surse ale unor noi activităţi economice, a fost relativ mic, faţă de scara nevoilor sociale, astfel încît impactul în balanţa economică a cîştigurilor sociale a fost mereu cu mult depăşit de masa şi valoarea pierderilor create. Metaforic spus, am dărîmat o casă nu pentru ca să folosim cărămizile, lemnul şi fierul cu care să construim alta, mai bună, cu ceva aport şi cheltuială suplimentară pentru materialele care ne lipsesc, ci pentru a vinde cărămizile pe nimic, pentru a folosi lemnul să ne facem focul în curte, că se făcuse frig! şi pentru a vinde fierul la fier-vechi!

Al treilea motor al sărăcirii sociale a României este cel al îndatorării statului şi a instituţiilor sale administrative. Un proces care a fost început cu entuziasm, încă din primele zile ale lui 1990, iar de atunci s-a derulat în ritm uniform accelerat! (Mă rog, mici variaţiuni ale ritmului de îndatorare există, de la un an la altul, dar derivata confirmă regula!). Îndatorarea României, la începutul anilor 90, ba chiar şi mai tîrziu, a fost ridicată la rangul de virtute a guvernării, de semn al capacităţii de a înţelege semnele vremii, pornind de la pseudo-raţionamentul: Ceauşescu a plătit datoria şi ne-a dus în fundătură, noi trebuie să o recreem, ca să re-apărem, ca să fim puşi din nou pe harta lumii, care contează! Îndatorarea structurală a României, adică vinderea pe mai nimic a viitorului pentru a susţine un prezent nesustenabil din punct de vedere economic şi politico-administrativ a servit doar două scopuri: menţinerea ritmului şi a rezervelor din care corupţia să redistribuie resurse de îmbogăţire rapidă pentru diferitele grupuri care s-au perindat la guvernare şi acoperirea temporară a găurilor din bugetele statului, create de risipă, furt, lipsă de metodă şi de prevedere, ca să nu mai vorbesc de viziune asupra obiectivelor investiţionale şi a consecinţelor economico-sociale pe care sunt capabile să le genereze.

În sfîrşit, cel de-al patrulea motor este cel care s-a ocupat cu distrugerea sistematică, scoaterea din uz sau risipirea potenţialului uman al României. De la bejenia creierelor, la emigraţia căpşunarilor, de la scăderea drastică a bagajului cognitiv-comportamental pe care falimentara industrie şcolară din România îl mai asigură cohortelor de absolvenţi şi terminînd cu distrugerea principalelor mecanisme de asimilare şi înserare culturală a generaţiilor sociale, aproape totul a fost făcut pentru a obţine prăbuşirea potenţialului uman al României. Ştiu, avem premianţi, olimpici, copii dotaţi, supra-dotaţi şi copii geniali, doar că ei nu sunt produsul sistemului, ci anti-produsul său, adică ceea ce scapă printre ochiurile plasei din mecanismul de distrugere atît de bine pus la punct. Cît despre ceea ce se întîmplă cu aceste excepţii admirabile, despre impactul lor social, la maturitate, cît de mare ar fi, el nu poate acoperi ceea ce distrug cu sîrg şi metodă atît de mulţi, deci este foarte aproape de zero, fie şi numai pentru că cei mai mulţi pleacă spre alte zări, iar cei care rămîn devin robii mecanismelor precare ale economiei, politicii şi administraţiei din România.

Cînd şi cum va reuşi cineva să oprească motoarele sărăciei, din societatea în care trăim? Iată întrebarea de 1000 de puncte, la care ar trebui să răspundă, în fiecare zi, cei care au primit mandatul deciziilor politice, în România! Răspunsurile practice la această întrebare ar trebui să fie criteriul fundamental al evaluării şi judecăţii la care-i supunem pe cei ce îşi termină mandatul, respectiv criteriul pivot al alegerii viitorilor decidenţi! Deocamdată luăm de bună, din păcate, doar behăiala mediatică!