Scandalul Facebook

Era de aşteptat, nu? Scopul fundamental al reţelelor de tip Facebook este de a extrage date de la utilizatori. În fond, de ce aceste servicii ar fi oferite gratis?... Unii utilizatori - printre care şi subsemnatul - ştim bine des­pre ce este vorba. Accepţi ca reţeaua să îţi spioneze viaţa privată până la un punct. Şi să vândă informaţia aceasta mai departe. Aşa că nu prea înţeleg de ce unii sunt indig­naţi acum. Facebook nu a aterizat de pe planeta Marte. Se ştia exact cu ce se ocupă.

În condiţiile acestea, bănuiesc, fiecare are motivele sale de a accepta deal-ul propus de giganţii Internetului. Unora nu le pasă că acţiunile lor sunt urmărite. Alţii nici măcar nu ştiu. Vă spun care este cazul meu. Mie îmi pasă. Chiar foarte mult. Totuşi, eu nu cred că firmele gen Facebook sunt atât de inteligente precum pretind. Folosesc Internetul de 25 de ani. Nu cred că am cumpărat niciodată nimic influenţat de reclamele de pe Net. Şi, judecând după reclamele pe care le văd, "reţelele sociale" nu ştiu mare lucru despre mine.

Iată un exemplu concret. Am căutat la un moment dat, pe Internet, cauciucuri de iarnă. Google, Facebook şi altele asemenea s-au "prins". Am început să văd reclame la cauciucuri de iarnă. Am cumpărat, însă nu pe baza aces­tor reclame, ci direct şi pe "stil vechi" (prieteni, discuţii, telefon etc.). Aproape un an după aceea, indiferent unde navigam pe Internet, îmi apăreau reclame la... cauciucuri de iarnă. Era clar că "Sistemul" habar nu avea că eu le cumpărasem deja. Cineva arunca bani "în orb" pe un client care nu era, de fapt, client...

Alt exemplu. În 2014, în timpul campaniei pentru prezidenţiale, eram servit cu reclame... pro-Ponta. Date fiind opiniile politice ale utilizatorului de internet Avramescu, cu greu pot îmi imagina o risipă mai inutilă a banilor. Consultanţii respectivi ar fi trebuit concediaţi urgent.

Sigur că aş prefera să plătesc o taxă anuală pentru folosirea unor servicii gen Facebook sau Google, iar acestea, în schimb, să mă lase în pace. (Deja plătesc abonamente la programe cum ar fi cele de password manager). Însă această opţiune nu este, deocamdată, oferită. Aşa că accept, pe moment, situaţia. Mi-am instalat un ad-blocker, am setările cele mai defensive cu putinţă etc. Şi mă consolez că oricum firmele de Internet vând "câini cu covrigi în coadă" celor care le dau bani pe reclame...

Însă avem acum scandalul iscat de Cambridge Analytica. Iarăşi, trebuie să semnalez ipocrizia elitelor de Stânga. Acum câţiva ani, când Obama a câştigat al doilea mandat, echipa sa de campanie a fost lăudată pentru folosirea unor tehnici de micro-targeting bazate chiar pe sifonarea masivă a datelor personale. Acum însă la Casa Albă este Trump, aşa că s-a dat semnalul indignării de masă.

Bun şi aşa. Cred că este bine că, în fine, s-a spart abcesul. Şi că publicul începe să realizeze proporţiile dezas­trului.

Vedeţi, este o chestiune de timp până ce oamenii din spatele reclamelor cu cauciucurile de iarnă încep să cunoască despre noi mai multe decât ştim sau ne amintim noi înşine. Am la mână un ceas care înregistrează ce puls am, câţi paşi fac şi pe unde am fost. În buzunar, un telefon care anticipează când trebuie să plec la o întâlnire şi se oferă să îmi spună programul metroului de la staţia mea mai apropiată. Etc. Însă la un moment dat trebuie să punem capăt nebuniei. Altfel riscăm să ajungem într-o lume tip Big Brother.

Sunt un avocat al tehnicii moderne. În fiecare zi utilizăm gadget-uri care erau, acum treizeci de ani, greu de imaginat şi în Star Trek. De curând, în Polonia, am cumpărat... un covrig de la un chioşc folosind doar telefonul mobil. Pe stradă, am scanat un cod QR pentru a descoperi istoria fascinantă a unei case din centrul Varşoviei.

Dar una-i una, alta-i alta... Cantitatea de date colectată de senzorii şi de programele de astăzi este aiuritoare. Existenţa noastră este pusă, literalmente, sub microscop. Iar potenţialul de abuz este extraordinar. Unele guverne precum cel al Republicii Populare Chineze deja încep să construias­că sisteme orwelliene, de supraveghere generală. Rusia s-a specializat în atacuri informatice şi fake-news.

Plus că mai apare şi problema echităţii. Mulţi dintre aceşti giganţi îşi ascund profiturile. Deşi fac bani cu lopata, companii precum Facebook plătesc Fiscului mai puţin, în unele ţări, decât gogoşeria de la colţ...

Se întâmplă aşa pentru că regulile fiscale nu sunt încă adaptate unei lumi în care informaţia şi banii circulă în formă electronică. Cine este vinovat? În parte, politicienii. În Uniunea Europeană, state precum Irlanda sau Luxemburg au fost arătate cu degetul pentru că ar permite acestor companii să scape de taxe.

Să ne ştergem, aşadar, contul de Facebook? Simpatizez cu această poziţie. Eu nu o fac încă, din motive de comunicare publică. Între timp, postez cu măsură (sper), încât să nu îi dau ocazia firmei să afle mai mult decât este cazul. Din câte constat, încă încea­rcă să îmi vândă lucruri de care nu am nevoie...