Secretul de fabricaţie

Problema partidului prezidenţial nu este, aşa cum s-ar putea crede, o toană a lui Traian Băsescu şi nici rezultatul implacabil al unui soi de aritmetică politică simplificatoare. Este o problemă de structură, generată de natura soluţiilor constituţionale cu care operea­ză sistemul de guvernare. Ea se naşte acolo unde există o autoritate bicefală a guvernării, întruchipată de două instituţii, Guvern şi Preşedinte. Primul, sprijinindu-se pe o majoritate parlamentară, stabilă sau generată ad hoc, cel de-al doilea, pe votul direct de investitură exprimat de o majoritate electorală. Cu diferite variaţii locale, Franţa, Rusia şi România sunt ţările europene cele mai importante, în care sis­temul operează. În toate aces­te spaţii politice, în ciuda uriaşelor deosebiri de istorie, tradiţii, cultură politică, nivel sau model al dezvoltării etc., problema sistemică creată de splitarea autorităţii de guvernare s-a evidenţiat, adesea dramatic, sub aceeaşi formă: cum să elimini opoziţia creată între majoritatea parlamentară, anti-prezidenţială, care sprijină guvernul, şi Preşedinte, care invocă, pe bună dreptate, majoritatea votului popular? În Rusia, Elţîn nu a ezitat să pună tunurile pe Parlament, la propriu!, ca să rezolve criza. Dacă nu vrei să te resemnezi - aşa a vrut jocul democratic! - sau dacă nu poţi să negociezi, cum a făcut cu atîta eleganţă Mitterrand în primul său mandat prezidenţial, soluţia radicală pentru a evita situaţia numită curent, în Franţa, co-abitare, este să creezi un partid prezidenţial care să cîştige majoritatea parlamentară sau care să fie suficient de puternic, încît să o organizeze, din postura de lider, după alegeri. Reţeta a fost folosită atît de Chirac, cît şi de Putin. Este singura de care mai dispune Traian Băsescu, după ce firava majoritate parlamentară, cu care a început actualul mandat, s-a dizolvat, nu fără o importantă contribuţie personală a celui care o crease. Ca orice "reţetă", şi cea a partidului prezidenţial are condiţiile ei precise de aplicare şi cîteva "secrete", pe care adevăratele "gos­podine" le păstrează cu sfinţenie.

Prima condiţie a reuşitei este ca Preşedintele să fie credibil atunci cînd propune electoratului soluţia partidului prezidenţial. Să aibă nevoie de ea cu adevărat. Să convingă lumea că pierderile, în planul capacităţii de realizare a proiectelor de guvernare, rezultate din "împărţirea" puterii, sunt mult mai mari decît cîştigurile, în planul jocului democratic al controlului dintre ins­tituţiile puterii. Deşi eforturile Preşedintelui Băsescu, în această direcţie, au fost cît se poate de susţinute şi adesea convingătoare, mediatic, o problemă de fond există. Preşedintele a avut o majoritate, de ce nu a folosit-o?, se întreabă, pe bună dreptate, electoratul. Dacă majoritatea respectivă nu era suficientă, atunci eforturile prezidenţiale trebuiau să fie centrate spre expandarea, nu spre dizolvarea ei, aşa cum s-a întîmplat. Această slăbiciune a poziţiei politice de pe care a plecat proiectul partidului prezidenţial devine încă şi mai evidentă atunci cînd priveşti natura relaţiilor dintre partidele guvernării şi platforma politică a Preşedintelui. La momentul zero al preluării puterii, ele erau identice. Platforma preşedintelui era una şi aceeaşi cu platforma de guvernare a Alianţei DA! Preşedintele nu a fost frustrat, în exerciţiul proiectelor sale de guvernare, de o majoritate ostilă politic, ci de propria majoritate parlamentară! Imposibila coabitare de guvernare nu are niciun fundament politic, este doar rezultatul regretabil al incapacităţii de a susţine un proiect comun. Mai mult, personalizînd opoziţia sa faţă de fostul aliat de guvernare, Preşedintele a întărit imaginea unei incompatibilităţi Băses­cu-Tăriceanu, nu pe cea a opoziţiei dintre proiectele şi soluţiile de guvernare ale celor două instituţii. Dacă problema de rezolvat este "cum să menţii o coaliţie de guvernare", atunci răs­punsul credibil, pentru electorat, nu este "să faci un partid prezidenţial", ci "n-au decît să se împace, iar dacă nu pot, să nu se mai amestece unii cu alţii!" Cu alte cuvinte, în condiţiile situaţiei politice din România, partidul prezidenţial ar putea fi o soluţie, dar nu pare să fie condiţia necesară şi suficientă a soluţiei!

Al doilea ingredient obligatoriu în reţeta partidului prezidenţial este ca Preşedintele să aibă o postură dominantă, masiv dominantă, în spaţiul politic: susţinută de credibilitatea personală, de urgenţa şi fezabilitatea proiectelor de guvernare propuse de el, peste capul partidelor, de personalităţile care-l susţin şi, nu în ultimul rînd, de sprijinul şi încrederea populaţiei. Alegînd postura "preşedintelui jucător", Traian Băsescu şi-a redus mare parte din şansele de a putea folosi vreodată aceste atuuri. "Reformarea clasei politice" sau "Lupta cu sistemul ticăloşit" sunt, poate, sloganuri bune în campaniile electorale. Au o anumită forţă de sugestie, de atracţie. Ele nu sunt însă proiecte concrete de guvernare. După ce a preluat mandatul, Preşedintele şi-a asumat "condamnarea comunismului", un proiect al cărui impact a fost departe de a-i spori credibilitatea sau sprijinul electoral, iar, mai nou, intenţia unui proiect de reformă a învăţămîntului, mult prea tehnic şi cu un orizont politic prea redus ca să aibă, acum, vreun impact electoral semnificativ. Cît despre proiectul votului uninominal, el are defectul că nu poate fi definit peste capul partidelor, ci dimpotrivă, se află la concurenţă cu proiecte similare ale clasei politice.

Al treilea element obligatoriu al reţetei partidului prezidenţial este "surpriza". Atît în cazul Chirac, cît şi Putin, aruncarea pe piaţă a partidului prezidenţial s-a făcut cu cel mult şase luni înainte de alegerile decisive. Astfel, adversarii n-au mai avut timp să se repoziţioneze şi nici să reacţioneze articulat. Pe de altă parte, nici electoratului nu i s-a dat prea mult timp să gîndească, să întoarcă pe toate feţele propunerea, să-şi revizuiască, eventual, primele reacţii. Rolul surprizei este, de aceea, esenţial. În realizarea proiectului său, Traian Băsescu pare să nu fi ţinut deloc cont de aceas­tă cerinţă. Mişcările sale politice au fost cît se poate de transparente, uşor de citit şi anunţate aproape din prima zi de preluare a mandatului de la Cotroceni. Mai mult, lansarea produsului, PDL, se face mult înaintea alegerilor decisive, cele parlamentare!

Al patrulea ingredient al reţetei partidului prezidenţial rezultă din situaţia electorală a partidelor aflate în competiţie, pe eşicherul politic. A celor pe care noul partid prezidenţial vrea să le învingă, la un scor convingător, în viitoarele alegeri. Ele trebuie să se afle într-un moment de minimă aderenţă cu bazinele electorale tradiţionale. Cu alte cuvinte, o bună parte, dacă nu chiar cea mai mare parte a electoratului, trebuie să se afle într-un moment de potenţial maxim al mobilităţii. Ceea ce au arătat alegerile pentru Parlamentul European, la noi, este aproape la polul opus! Partidele, aşa slăbite de greşelile şi eşecurile guvernării sau de erorile din opoziţie, de certuri interne, ori scandalurile de corupţie, sunt în control stabil asupra electoratului lor. Flotaţia este minimală, iar alegătorii angajaţi nu par dispuşi să migreze, acum, mai mult ca altă dată, către un partid prezidenţial.

Cel de-al cinceilea element este "situaţia de criză". Soluţia partidului prezidenţial, ca să prindă electoral, trebuie să vină ca apa de ploaie pe pămîntul crăpat de secetă. Adică pe o criză clar definită, care ameninţă să devină critică, distructivă. Putin a reuşit cel mai bine scenariul, la acest capitol. Ameninţarea a fost personificată de "oligarhii răi" şi slăbiciunea administraţiei centrale, din vina cărora era pe cale să se înstrăineze capitalul cel mai de preţ al Rusiei, resursele energetice, adică baza puterii!!! La noi, tocmai banalizarea "Crizei" prin multiplicarea "crizelor", de la cele de nervi, la cele instituţionale şi de guvernare, joacă împotriva proiectului. Mai mult, lumea vede că lucrurile merg cam la fel, cu sau fără crize, iar căderea sau prelungirea vieţii guvernului Tăriceanu nu va schimba cu nimic această concluzie. Nu există nicio ameninţare de catastrofă, deci nici necesitatea unei intervenţii tip Deus ex machina.

Dacă cineva i-a împrumutat Preşedintelui Băsescu reţeta partidului prezidenţial, ori n-a ştiut care sunt secretele de fabricaţie, ori a avut grijă să i le ascundă.