Sfârşitul oraşului-grădină

Era dimineaţă când s-a întâmplat. Şi demult, cred că prin 1978 sau 1979. Eram copil şi m-a trezit un zgomot ciudat, un motor răguşit, de tractor, amestecat cu lovituri în metal. Locuiam pe atunci în Berceni, în zona Brâncoveanu. M-am uitat pe geam şi am văzut un "utilaj" ciudat, un fel de excavator, care dărâma scările şi leagănele pentru copii din parcul dintre blocuri. Nu înţelegeam ce se întâmplă.

Sensul în-tâm-plării mi-a devenit evident peste câteva zile, când pe locul fostului parc am văzut că se intrase cu plugul, iar terenul a fost parcelat. În săptămânile următoare, locul avea să fie cultivat cu legume de către "oamenii muncii" din blocurile din jur. Înţelesesem că era dispoziţie "de sus". Începuse să se vorbească deja, oficial, despre "auto-gospodărire".

Mi-am adus aminte de soarta parcului dintre blocurile din Berceni zilele trecute, când am vizitat parcul Herăstrău. Cred că nu e nevoie să vă spun ce e acolo. Talcioc. Bâlci. Manele. Parcare. Reclame. Cerşetori. Pe vaporaş, "căpitanul" trăgea din ţigară în faţa familiilor cu copii.

E ceva profund în neregulă. Şi nu mă refer doar la aspect. La maniere. Cât mai ales la scopul fundamental al oraşului modern.

Multe centre urbane au crescut în jurul unor reşedinţe aristocratice sau regale. Eventual în preajma unor centre monahale. Iar toate acestea aveau grădini.

Nu era o întâmplare, ci parte a unui plan. Pentru medievali, grădina era o reprezentare a Universului. Importantă a fost, evident, influenţa Bibliei, unde Paradisul e înfăţişat ca o grădină. În Renaştere, grădinile sunt obiectul unei griji aparte. Secolele 17 şi 18 cunosc succesiunea stilurilor francez şi englez. Iar în secolul 19 apare moda grădinilor micului orăşean. Pe scurt, civilizaţia urbană, din secolul 19 încoace, este nedespărţită de prezenţa grădinilor.

La Paris, avem Jardin du Luxembourg. La Berlin, trotuarele de sub tei (Unter den Linden). La Londra, Kensington Gardens , iar la New York, Parcul Central.

Cei care au creat România modernă au avut, şi ei, sensibilităţi similare. Parcul Cişmigiu a fost creat sub domnia lui Gheorghe Bibescu, de un arhitect din Viena, pe numele său Meyer. Parcul Herăstrău, sub Carol al II-lea.

În prima parte a regimului comunist, respectul pentru grădinile publice încă nu se evaporase de tot. Comuniştii chiar au preluat, din sistematizarea anilor "30, proiectul Parcului Tineretului. Printre blocuri şi pe lângă bulevarde au tolerat "spaţiile verzi".

Din câte pot să îmi dau seama, situaţia s-a schimbat dramatic abia în a doua jumătate a anilor "70. Deja înainte de 1989, parcuri precum Carol ajunseseră în paragină. În "Centrul Civic", singurele zone verzi erau nişte tăpşane uriaşe, cu gazon, din jurul "Casei Republicii".

Poate că o istorie socială a grădinilor din România ne-ar ajuta să înţelegem mai multe şi despre perioada şi natura regimului comunist. Până atunci, nu putem decât specula. Probabil, Ceauşescu şi complicii săi, proveniţi, majoritatea, din lumea stepei aride, plină de ciulini şi de păpădie, priveau cu ostilitate sofisticarea burgheză a spaţiilor îngrijite în manieră englezească.

Examinarea "Palatului Primăverii", vila ridicolă a familiei conducătoare, face această idee plauzibilă. O incintă simplă, organizată în jurul rampei de acces auto. Câteva eleşteie din ardezie sau cu mozaic. Lângă unele aşteaptă animale din ciment. Câteva tufe de tuia, mai mult ca un gard, să nu vadă lumea înăuntru. Plus câţiva păuni, să simtă omul că stă la curte...

După 1989, lucrurile au intrat pe o spirală descendentă chiar şi faţă de standardele deplorabile ale perioadei socialiste. Unul dintre directorii televiziunii de atunci era celebru pentru grădina sa de lângă şosea, cu busturi demente, din ipsos. Un consilier prezidenţial devenise cunoscut pentru menajeria cu păuni şi cu măgari pe care şi-o construise.

Acestea sunt personajele care au patronat distrugerea grădinilor urbane. S-au făcut şi bani frumoşi, presupun, din urâţirea sistematică a oraşelor. Sunt cartiere unde spaţiile cu iarbă sau curţile oamenilor au dispărut, strivite de clădiri din tablă ondulată şi din beton.

Minţile care regizează acest spectacol sunt dominate tot de estetica menajeriei. Acum ceva vreme a apărut în Cişmigiu o volieră cu lebede negre şi cu raţe ciudate. Arată ca proverbiala nucă în perete, urâţind una dintre cele mai pitoreşti porţiuni ale parcului. Duminică am văzut în Herăstrău aceeaşi oroare. Lângă Insula Trandafilor, deja desfigurată de un gen de monument bizar, cu capete de politicieni de la Bruxelles. Lângă gunoaiele care plutesc, de ani de zile, pe sub podurile din partea cu Muzeul Satului.

Înţeleg că s-a pus gând rău şi Grădinii Icoanei, unul dintre cele mai liniştite locuri din Capitală, în marginea căruia sunt plănuite nişte turnuri. La fel prin Filaret. Zona Dr. Felix, cu copacii ei, e deja o amintire. Peste drum de Cimitirul Bellu a apărut un "mall". Bucureştii s-au transformat într-un oraş în care doar alergi, parchezi şi cumperi.