Sfîrşitul răului

Prea puţini mai sunt cei ce se îndoiesc de faptul că societatea românească a ajuns, din nou, în situaţia critică a confruntării cu întrebarea (trilobată): unde este, care este, prin ce poate fi provocat "Sfîrşitul Răului? Ultima dată cînd ea a cerut şi a primit un răspuns social concret şi efectiv a fost în Decembrie 1989. Atunci am convenit, ca societate, în decursul cîtorva zeci de ore, poate mai puţin, că "Revoluţia", opoziţia intransigentă "cu moartea pre moarte călcînd", este singura capabilă să aducă "sfîrşitul răului" şi am acţionat în consecinţă. Fiecare după puteri, după capacitatea de a-şi înfrînge frica, conduşi de iluzii, de mîna instinc-tului, a destinului, de planuri dinainte ticluite sau de evaluări cu totul subiective a ceea ce era, în acele zile şi ore, balanţa dintre Bine şi Rău. Astăzi ştim, vedem şi simţim pe pielea noastră că acela a fost doar sfîrşitul unui singur fel de rău, nu a Răului ascuns adînc în mai toate cotloanele alcătuirii noastre obşteşti şi personale, interioare şi exterioare. Am tăiat un cap al balaurului, dar acesta mai are multe altele, poate şapte, şi, întărîtat de sîngerarea unuia dintre gîtlejuri, atacă şi distruge încă şi mai teribil locul asupra căruia s-a înstăpînit şi pe care-l consideră de drept al său! Deosebirea faţă de Decembrie 1989 este, însă, una radicală şi de esenţă. Una despre care cu anticipaţie vorbea Baudrillard în micro-eseurile sale dedicate "cuvintelor de trecere". Mai precis în cel intitulat chiar "Sfîrşitul": "Acum, însă, ne aflăm într-un fel de proces de nonliniaritate, în care sfîrşitul nu mai poate fi reperat... Cînd te afli înglobat în procese care se dezvoltă prin reacţii în lanţ, care devin exponenţiale, dincolo de o anumită masă critică, ele nu mai au nici finalitate, nici sens." Există, spune Baudrillard, citîndu-l pe Canetti, un punct de ireversibilitate dincolo de care lucrurile îşi pierd sfîrşitul. "Cînd ceva ia sfîrşit înseamnă că a avut efectiv loc, în timp ce, atunci cînd nu mai există sfîrşit, se intră în istoria interminabilă, în criza interminabilă, în serii de procese interminabile... Trăim întotdeauna cu iluzia că ceva va avea un sfîrşit, că va dobîndi atunci un sens, că va permite să restituim, retrospectiv, originea şi că, prin acest început şi prin acest sfîrşit, va îngădui jocul cauzelor şi al efectelor... Absenţa sfîrşitului dă sentimentul că toată informaţia pe care o primim nu este decît materie regurgitată şi remestecată, că totul este deja prezent, că ne confruntăm cu o meli-melodramă de evenimente, despre care nu ştim dacă vor fi avut loc cu adevărat, dacă nu s-au substituit cumva cu altele - ceea ce este cu totul altceva decît un eveniment care nu ar putea să nu aibă loc, evenimentul fatal care marchează într-adevăr sfîrşitul şi care îşi datorează statutul de eveniment tocmai fatalităţii sale". Revoluţia din Decembrie 1989, cu toate luminile şi umbrele ei, a avut această încărcătură a fatalităţii. A pus capăt dictaturii. A permis încheierea, cu subiect şi predicat, a unei propoziţii din istoria noastră socială. Situaţia de acum este radical diferită, una în care nu mai vedem sfîrşitul şi, socialmente, nici nu suntem capabili să-l definim, să prefigurăm evenimentul care ar putea avea această încărcătură de concreteţe şi de "fatalitate", capabilă să pună punct acestui derapaj care ameninţă, pe zi ce trece, să devină un alt tragic accident istoric produs prin ieşirea de pe şine, de pe cale, a Ro-mâniei.

Ce se va întîmpla deci, în continuare? Aici, mă despart de gîndul lui Baudrillard, care se opreşte la ipoteza că rătăcirea istoriei ar putea continua ad infinitum, manifestîndu-se ca o masă amorfă de pseudo-evenimente care fac imposibilă distincţia dintre Bine şi Rău, o istorie în care există doar începu-turi, nesfîrşite şi iluzorii începuturi, pentru că ele nu sunt confirmate, niciodată, de niciun fel de sfîrşit concludent. Cum ar putea fi ruptă aceas-tă pînză care ne ţine prizonieri ai iluziei, fără de sfîrşit, a unui sfîrşit întemeietor? Cum am putea ieşi din acest tunel al oglinzilor paralele, în care nimic nu se sfîrşeşte niciodată şi totul este doar copia-imaginea unei copii-imagini?

Spre deosebire de Baudrillard, eu cred că sfîrşitul izbăvitor şi în acelaşi timp întemeietor al unui Început autentic nu se poate afla şi nici nu exis-tă în lumea din afară, în lumea lucrurilor şi a evenimentelor care nu sunt altceva decît produse şi consecinţe ale acţiunilor noastre. El trebuie căutat, ba chiar trebuie cumva conceput, dezvoltat interior.

Cu alte cuvinte, nu cred că vom da de capătul Răului înainte de ziua în care suficient de mulţi dintre noi, pentru a face regula jocului, vom deschide ochii dimineaţa spunîndu-ne cu toată convingerea, cu acea convingere care nu mai îngăduie pasivitatea, amînarea, ori ezitarea, convingerea care cheamă gesturile fireşti, dar radicale, capabile să articuleze la nivel social, de data aceasta nu cuvîntul Revoluţie, ci propoziţia compusă: "Această lume nu mi se poate întîmpla tocmai mie, tocmai în această viaţă!"