Simţul măsurii

Profitînd de vizita preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durno Barroso, la Bucureşti, premierul Călin Popescu Tăriceanu a cerut clasei politice mai mult bun simţ. Contextul declaraţiei a fost astfel ales încît mesajul privind responsabilitatea şi stabilitatea socială şi politică să genereze o minimă solidaritate politică în jurul integrării. În lectura Guvernului, Raportul de monitorizare a subliniat progresele României, cele patru steaguri roşii care mai flutură încă nu sînt de natură să activeze clauza de salvgardare şi, ca urmare, Primul ministru a încercat să fructifice momentul pentru a micşora marja de manevră a adversarilor săi. O invitaţie la măsură care a fost rostită de trei ori în nici 24 de ore.

Paradoxal, incertitudinea care mai persistă în privinţa aderării îl întăreşte relativ pe Tăriceanu. Cum atît Barroso, cît şi Rehn au insistat nu doar asupra chestiunilor, mai mult tehnice, privind agricultura şi finanţele, ci mai ales în privinţa continuării reformei în justiţie şi a combaterii corupţiei, alternativele politice sînt limitate. O altă majoritate credibilă care să susţină direcţia actuală nu pare posibilă, iar scenariile privind debarcarea Guvernului după Consiliul European de la jumătatea lunii iunie au mai puţine şanse de a fi transpuse în realitate. Pentru cîteva luni, o stabilitate forţată va asigura Guvernului supravieţuirea. Condamnaţi să rămînă împreună la guvernare, liberalii şi democraţii vor trebui să îşi ajusteze strategiile.

În România, oricare ar fi fost guvernul, aderarea la UE a fost abordată cu măsură. Presiunile occidentale, chiar dacă au creat disconfort, ba chiar ostilitate, au dat rezultate. Clasa politică nu se putea opune deschis europenilor. Nu acesta a fost cazul vecinilor noştri bulgari. Stilul lor politic a fost mult mai ofensiv, încercînd să folosească oportunităţile. Abia în 2005 această strategie şi-a dovedit limitele. Criza politică şi economică din 1997 a fragmentat scena politică, dar, prin supravegherea Băncii Mondiale, a condus la apariţia unor echilibre macroecnomice. Acestea însă nu s-au tradus printr-o însănătoşire a climatului politic. În Bulgaria şi în alegerile din 2001, şi la cele din 2005, partidele noi au realizat surprize. În primul caz, Mişcarea Simion al II-lea a cîştigat alegerile pe fundalul acuzelor de corupţie. În al doilea, extremiştii de la Atac au obţinut un veritabil potenţial de şantaj. Slăbiciunea partidelor politice a afectat consolidarea administrativă şi capacitatea de combatere a corupţiei şi criminalităţii. Mizînd pe o bună politică de imagine, autorităţile bulgare au reuşit să încheie negocierile înaintea României, într-o notă optimistă. Dar rapoartele de monitorizare au consemnat probleme de structură multă vreme neglijate. Reforma justiţiei a început tîrziu şi cu stîngul. Modificarea Constituţiei, în loc să întărească separaţia puterilor în stat, propune o reducere a acesteia sub standardele acceptate în Occident. Şi în faţa criticilor occidentalilor, bulgarii reacţionează orgolios, de la contestarea raportului de monitorizare din octombrie 2005, pînă la afirmaţii riscante. Pe 10 mai, Prim ministrul bulgar, Serghei Stanişev, îi avertiza pe europeni: "Nu încercaţi să ne umiliţi". Poate avertismentul a avut efect, dar reacţia a dovedit lipsa de măsură. Nervozitatea bulgarilor a fost temperată de tonul raportului de monitorizare din 16 mai, dar probleme critice rămîn. Poate şi de aceea la Strasbourg Pierre Moscovici a declarat, după prezentarea raportului de către Olli Rehn, în plenul Parlamentului European, că disocierea celor două state poate fi o soluţie.

Oricum, în octombrie, România şi Bulgaria vor fi analizate separat în ce priveşte stadiului pregătirii pentru aderare. La Bucureşti, Barroso a reiterat ideea că data aderării fiecărui stat va fi stabilită în funcţie de progresele şi meritele proprii. Însă, nici România, nici UE nu ar fi avantajate de o eventuală amînare a aderării Bulgariei. Din contră, problemele s-ar înmulţi. De aceea, atît autorităţile române, cît şi cele bulgare, vot trebui să dea, în doar cinci luni, măsura reală a capacităţii lor politice.