Sindromul Vasa

Nava a ieşit din port pe data de 10 august 1628. Trebuie să fi fost un spectacol extraordinar. Uriaşă, cu două punţi pline de tunuri şi cu ornamente complicate. Mii de oameni, inclusiv ambasadori ai puterilor prietene sau inamice, veniseră să o admire. Însă nu a parcurs decât o milă marină. Au fost suficiente două pale de vânt. S-a aplecat şi a luat apă. După care, spre stupefacţia tuturor, s-a scufundat. 30 dintre cei 145 de marinari pe care îi avea la bord au pierit.

Este vorba despre nava Vasa. A fost comandată de regele Suediei, Gustav Adolf (1611-1632). A fost gândită să domine războiul naval în Marea Baltică. S-a dus la fund însă după câteva minute. Epava a fost regăsită în 1955 şi scoasă la suprafaţă în 1961. După o muncă de reconstrucţie care a durat aproape trei decenii, Vasa a fost mutată într-un muzeu construit special, care acum este una dintre atracţiile capitalei Suediei.

Episodul scufundării acestei corăbii a generat şi un termen în ştiinţa organizării: sindromul Vasa. Un proiect poate eşua catastrofal atunci când nu este planificat realist.

Am realizat, parcurgând istoria, că exact acesta este stilul în care socialiştii au guvernat România. Au venit cu diferite scheme despre care au susţinut că sunt nemaipomenite. Toate s-au scufundat în apele tulburi ale ultimelor decenii.

Iată cazul Canalului Dunăre-Marea Neagră. În 1949, regimul de la Bucureşti s-a apucat de construcţia acestui "obiectiv". Nu îmi este clar dacă au avut în minte un raţionament economic sau dacă, în realitate, tot ce doreau era să facă un mare lagăr pentru deţinuţii politici, pe modelul canalului stalinist care leagă Marea Albă de Marea Baltică, unde au murit câteva zeci de mii de sclavi din Gulag.

Oricare ar fi fost motivele iniţiale, socialiştii au stopat acest proiect. După o vreme, la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, l-au reluat. De data aceasta era vorba, aparent, doar de raţiuni economice. Canalul a fost inaugurat în 1984, în fastul cultului personalităţii.

Văd că parlamentarii socialişti se ocupă, în ultima vreme, de "comisii de anchetă". Poate că ar face bine să formeze o comisie pentru a da de urma banilor care au fost aruncaţi de secretarul general al Partidului la... canal. În total, circa 2 miliarde de dolari. Profitul pentru România? Zero, evident. Am găsit un articol în care era raportat un profit de circa 2 milioane de euro pe an. În acest ritm, investiţia va avea sens după... aproape 1000 de ani. Să fim sănătoşi!

Mai am un exemplu. Aţi auzit de combinatul de la Krivoi Rog? Socialiştii se fac că plouă, aşa că le vom reîmprospăta memoria. În 1987, regimul de la Bucureşti s-a apucat să... investească în străinătate. Adică în... URSS. A decis să arunce cu bani publici în construcţia unui combinat-mamut care urma să producă minereu de fier.

După ce Ucraina a devenit un stat independent, combinatul a intrat în ceaţă. Nu ştiu dacă termenul "faliment" este potrivit, pentru că se pare că, într-un fel sau altul, a fost ceva activitate acolo. Iar România a scufundat circa... un miliard de dolari în acest combinat.

Ce-ar fi să avem şi o comisie de anchetă a acestei "investiţii"? Una care să îl întrebe, spre exemplu, pe Ion Iliescu cine a decis continuarea "colaborării frăţeşti"? Sau care, dacă tot este preocupată de "statul paralel", să investigheze contribuţia serviciului pretins de "informaţii externe" la acest jaf?

Iarăşi, nu îmi e clar dacă drăcia există în continuare. Ultimele articole sunt de prin 2015. Din acestea rezultă că România a tot băgat bani în Krivoi Rog. Apar şi personaje gen Gigi Becali şi Varujan Vosganian. Instituţii precum Fondul Proprietatea. Sau episoade cu salarii neplătite. Şi nelipsitele acuzaţii penale.

Haideţi să vedem dacă după 1989 socialiştii şi-au schimbat năravurile. Să luăm cazul căilor ferate, unde s-au scufundat sume aiuritoare de bani. Poate se face o comisie să îi întrebe pe tovarăşi cine a decis aceste "investiţii". Nu de alta, dar cifrele arată că viteza medie a trenurilor din România este astăzi... jumătate din aceea pe care o aveau în perioada interbelică.

Cum s-a ajuns la aşa ceva? Să examinăm din nou cazul navei Vasa. Chiar dacă în 1628 a fost o anchetă, verdictul a fost: "Doar Dumnezeu ştie!". Toată lumea a acuzat pe toată lumea. De fapt, explicaţia ţine mai puţin de teologie. Proiectul a fost de la bun început unul politic. Regele a dat ordin, personal, unde să fie puse tunurile, cât de înaltă să fie structura etc.

Cam aşa funcţionează schemele de acest fel. În ziua de azi sunt secretarii de Partid aceia care toacă banul public. Priviţi la cazul "autostrăzii" Bucureşti-Ploieşti. De ani de zile intrarea în Bucureşti este o ruşine. Se lucrează - dacă se lucrează! - în ritm de melc. Parcurgi kilometri de coşmar, printre TIR-uri, pentru a intra pe 50 de kilometri de drum fără o benzinărie.

Măcar suedezii s-au ales cu un muzeu. Sper să nu le vină ideea celor de aici, pentru că s-ar apuca, astfel, de un nou proiect. Pe care l-ar lăsa, evident, de izbelişte.