Sisif omul politic

Teodor Stolojan a ieşit din nou la rampă. Ca de obicei, într-un moment critic. Ca de obicei, cu atitudinea sa inconfundabilă. În galeria oamenilor care s-au învîrtit prin politica României şi prin instituţiile ei, nu există unul care să-i semene. Nu există, de fapt, niciun alt personaj public care să întruchipeze atît de credibil, ca el, "Omul, ce zice aia e!". Credibilitatea pe care o inspiră nu se bazează pe caracteristici "morale" speciale, nu este deosebit faţă de alţii şi nici nu a pretins că este curat ca lacrima, nu "arată bine", nu "dă bine pe sticlă", nu "vorbeşte bine", nici "ca din carte", nu dă pe dinafară de "originalitate". Nu e "masculul feroce, după care e moarte femeile", nu e "fantele de cartier", nici "nabab de fotbal". Nu e "omul manivelă", nici ruda prin alianţă a lui Basarab, podul! Ceea ce ţine loc de toate astea şi de orice efect "clişeu", este capacitatea de a crea "sugestia sisifică": imaginea unui om pe care viaţa l-a pus să împingă un bolovan la deal în sus, obidit că povara se rostogoleşte din nou la vale, supărat că trebuie să o ia din nou de la capăt, şi pe cît de supărat, pe atît de îndîrjit să ducă la capăt corvoada, odată şi odată! Este un om care suferă, vulturul lui Zeus vine şi se hrăneşte o dată pe zi din ficatul lui, dar nu suferinţa-l defineşte, chiar dacă o afişează, pentru că e reală, ci hotărîrea de a lua lucrurile aşa cum vin, pentru a le duce la sfîrşitul lor cel bun!

Acesta este mitul, şi acesta este omul lui! În politică însă, miturile au o valoare relativă. Uneori, relativ mare, alteori, relativ mică! Nu după nevoi, ci după împrejurări şi situaţie.

Cînd vrei să pui un mit la treabă, pentru a face ceva profit de pe urma lui, mai ales în politică, lucrurile se complică. De îndată ce l-ai scos din racla-i strălucitoare, mitul, devenit om, capătă vulnerabilităţile umane.

Prima coborîre în realitatea politică a fost cea care a creat mitul Stolojan-Sisif. Ea s-a produs într-o situaţie percepută ca tensionată, dacă nu chiar dramatică, dar pe care maestrul Caragiale ne-a lăsat-o în cheie comică. "Dacă şti s-o scoţi, scoate-o!" zice Catindatul lui Iordache. Era vorba de măsea! Cam asta i s-a spus lui Stolojan cînd era mai degrabă un ilustru secretar de stat la finanţe, necunoscut. Doar că nu era vorba despre măsea, ci despre valută, şi nu trebuia să o scoată, ci să oprească scurgerea ei din ţară! Omul a pus mîna, hotărît cum este, pe cleşte şi puţin i-a păsat de zbieretele de durere ale pacientului. A scos-o, cît ai zice peşte! România a ieşit din insolvabilitate internaţională, iar Stolojan a devenit ministru.

De a doua întrupare umană a mitului Stolojan-Sisif a profitat, din plin, Partidul Naţional Liberal. Era un moment de mare cumpănă. După gestul temerar al ruperii de CDR şi de "moştenirea Constantinescu", PNL se afla în faţa probei de foc a confruntării cu electoratul. Toate, dar toate, previziunile erau negre. Cum să explici unui electorat şi aşa restrîns, şovăielnic şi nesigur, că ceea ce-ai lăudat ieri este astăzi o zdreanţă numai bună de-aruncat? Cum să faci ruptura să nu fie luată drept trădare? Cum să rezişti cîntecelor de sirenă ale unui PSD care se pregătea să înghită ca balena biblică pe Iona, cu tot cu corabie. Cum să faci faţă simultan acuzaţiilor politice care veneau şi din Dreapta, şi din Stînga, şi din partea "uliilor" societăţii civile. Cineva a avut atunci ideea de a-i propune lui Stolojan să preia rolul de scut, paratrăsnet, locomotivă şi putător de mesaj al PNL. O formaţiune care se altoise, de voie, de nevoie, cu o firavă componentă social-liberală şi putea să aspire, teoretic cel puţin, la acapararea unei parcele electorale de pe segmentul îngust al mijlocului de eşichier politic românesc. Hotărîrea, tenacitatea şi suferinţa mobilizatoare a lui Stolojan s-au dovedit cît se poate de folositoare în activitatea de "abataj" a politicii electorale. Omul a coborît conştiincios în subteran, a dat cu lopata şi tîrnăcopul şi a scos cărbune, dacă nu diamante, chiar şi de acolo de unde nimeni nu s-ar fi aşteptat că poate ieşi altceva decît apa chioară. Maurul şi-a făcut datoria, aşa că putea să plece. Prea lungul lui sejur în lumea "oamenilor politici" îi ameninţa deja grav statutul de mit. Era pe cale să fie mîncat, pînă la schelet. Aşa se face că azi avem un Preşedinte pe care nu-l cheamă Stolojan, ci Traian.

Condiţiile în care Stolojan s-a hotărît de data aceasta să coboare din mit, pentru a fi de folos altora, în politică, sunt foarte diferite de cele anterioare. Lipseşte stringenţa unei situaţii limită. Nimic nu indică necesitatea unui efort de salvare urgentă. De aceea, riscul grav pe care şi-l asumă Stolojan este de a se rupe de imaginea care-l susţine, cea sisifică. Faptul că vrea să "salveze" PNL-ul nu pare nimănui o necesitate, la această oră. Nici electoratului, nici chiar membrilor PNL. Faptul că vrea să contribuie la o construcţie politică pe care o consideră benefică, un fel de arcă a lui Noe cu care Preşedintele Băsescu să mai navigheze timp de un potop prezidenţial, nu intră în rol, în misiunea lui Sisif!

De aceea, cred că mai înţelept ar fi să se întoarcă la stînca şi la lanţurile care-l ţin încătuşat de ea. Un Sisif "rău încătuşat" este o simplă caricatură, aşa cum ne-a lămurit convingător, încă de multă vreme, Gide.