Stalin, lider de partid

Anul acesta s-au împlinit 60 de ani de la moartea lui Stalin. Profesorul Vladimir Tismăneanu a avut inspirata idee de a solicita, pe platforma Contributors.ro, un set de contribuţii dedicate acestui eveniment. Din păcate, subsemnatul, nu am mai reuşit să produc, în timp util, un text. Mă mulţumesc, aşadar, să semnalez excelentul grupaj editat de profesorul Tismăneanu şi să propun, înainte de finalul acestui an, o schiţă a unui argument.

Cine a fost I.V. Stalin? Răspunsul scurt: un lider de partid.

La prima vedere, nimic nou. Este ştiut că Stalin a fost, timp de câteva decenii, până la moartea sa, la data de 5 Martie 1953, liderul comuniştilor sovietici. Dacă însă privim mai atent, începem să sesizăm stranietatea acestei situaţii. Stalin a fost, cu siguranţă, unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Armatele sale au pulverizat diviziile germane la porţile Berlinului, iar naţiuni întregi au fost marcate de "socialismul real", în versiunea sa stalinistă. (Dintre biografiile lui Stalin, aş recomanda cartea lui Donald Rayfield, "Stalin and His Hangmen. The Tyrant and Those Who Killed for Him)".

Cu toate acestea, Stalin nu a fost nici rege, împărat sau han, şi nici general ori conducător religios. Baza sa de putere a fost poziţia de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (numele partidului a variat de-a lungul timpului), o funcţie pe care a deţinut-o din 3 Aprilie 1922 până pe 16 Octombrie 1952.

Dacă un călător în timp ar fi aterizat în Rusia de două ori, în 1917 şi în 1934, ar fi fost martorul unei evoluţii neaşteptate. În 1917, Rusia este un stat (aproape) ca oricare altul. În fruntea sa este un monarh, înconjurat de o reţea de familii aristocratice. Există un Guvern, cu miniştri şi ministere, care reflectă destul de bine raporturile de putere din societatea imperială. În 1934, lucrurile stau foarte diferit. Instituţiile statului, în măsura în care mai există, au un rol ancilar faţă de Partidul unic. La rândul său, acest Partid este dominat autoritar de Secretarul General.

Regimul stalinist introduce o inovaţie fundamentală în exerciţiul puterii politice. Stalin a exercitat o specie de putere absolută ca lider al unui partid politic. Pentru noi, astăzi, acest lucru nu apare drept original. Privind la regimurile autoritare şi totalitare ale secolului XX, poziţia lui Stalin ni se pare cumva înţeleasă de la sine.

Iarăşi, aparenţele înşeală. În alte regimuri decât cel stalinist, fie acestea democratice sau autoritare, un lider de partid poate ajunge, desigur, să acumuleze o putere considerabilă. Uneori, această putere devine cvasi-absolută. Însă de regulă acest lucru se petrece prin preluarea şi exercitarea puterii în stat. Acest lucru înseamnă că liderul de partid îşi asumă o funcţie. El este, de obicei, Preşedinte (Chavez) sau Prim-Ministru (Tojo). Uneori îşi asumă ambele roluri, pe rând (Salazar). Alteori îşi inventează un titlu suplimentar, cum ar fi acela de Conducător (Antonescu) sau Duce (Mussolini). Nici politica democratică nu face excepţie: un lider de partid trebuie să câştige alegerile, ori să fie învestit în Parlament, printr-un vot majoritar, într-o funcţie în stat (cum ar fi aceea de Prim-Ministru sau Preşedinte).

În URSS, Statul a fost capturat şi dizlocuit de un partid politic.

Să privim la structura de putere a acestui partid. Primul său lider de anvergură a fost V.I. Lenin. Însă pentru acesta Partidul părea să fie mai degrabă un stadiu intermediar în exerciţiul puterii politice, înainte ca aceasta să fie transferată "sovietelor". Iar în partid, Lenin a preferat ficţiunea unei conduceri colegiale.

Funcţia de Secretar General a fost, la originile sale, obscură. În 1919 este creată poziţia de Secretar-Şef, în care este numită Elena Stasova, o agitatoare fără influenţă reală în partid. Secretariatul său era o simplă secţie unde trudeau patru femei însărcinate cu corespondenţa.

Istoria ascensiunii lui Stalin este binecunoscută. Ce trebuie subliniat este că drumul său spre puterea totală s-a făcut prin ocuparea şi revoluţionarea unei funcţii obscure în Secretariatul unui partid politic, nicidecum prin asaltul coordonat asupra unei funcţii de stat.

Câteva concluzii:

1 Democraţia în interiorul partidelor este indispensabilă pentru existenţa unei democraţii liberale. Dacă partidele sunt conduse autoritar, ele devin instrumente ale ambiţiei unui om sau unui grup restrâns. Cariera lui Stalin este ilustrativă.

2 Stalin şi-a consolidat puterea prin exploatarea, exacerbarea şi chiar inventarea unor conflicte. Chiar în interiorul propriei tabere politice. S-a urcat cu picioarele pe colaboratorii apropiaţi, a văzut duşmani peste tot, a întreţinut o atmosferă irespirabilă.

3 Unul dintre adversarii cei mai redutabili ai Stângii radicale este tot Stânga radicală. Dovadă este modul în care leninismul i-a îngropat pe social-revoluţionari sau modul în care Stalin i-a eliminat pe "deviaţionişti". Au preluat puterea împreună, dar nu pot guverna împreună.

4 O democraţie liberală are nevoie de o cultură a dialogului şi a colaborării. Cuvinte necunoscute în socialismul sovietic, unde abaterea de la "linia de partid" era inadmisibilă.

5 Cultul personalităţii, în versiunea sa de partid, presupune existenţa unui mitoman. Cultul personalităţii exista şi înainte de stalinism, însă elementele sale erau tradiţionale, militare sau religioase. În cazul liderului de partid, acestea lipsesc sau sunt relativ ineficiente. Rămâne opţiunea minciunii pure, sfruntate.

6 Tupeul - extrem de necesar pentru o carieră de acest gen. Stalin a fost exmatriculat de la seminarul teologic. Asta nu l-a împedicat, decenii mai târziu, să joace rolul de atoateştiutor. Şi să explice, non-stop, cât de proşti sunt ceilalţi. Cum spunea Mirabeau despre tânărul Robespierre: "Cet enfant ira loin, il croit tout ce qu'il dit" (Băiatul asta o să ajungă departe. Crede tot ce spune).