Stresul fericirii

Pînă azi dimineaţă nu ştiam dacă fac parte dintre românii (64%!!!) ce se consideră "stresaţi" şi "foarte stresaţi". După ce am citit că suntem fruntaşi, în sud-estul Europei, la "producţia de stres încasată", am trecut, însă, la o serioasă introspecţie, temător să nu cad cumva în afara lui 100%. Adică, să nu fiu nici aşa, nici aşa!

Termenul de stres, în limba română, are două sensuri, care ar trebui să fie corelate. Nu sunt! Unul provine din domeniul specializat al studiului materialelor, unde se foloseşte noţiunea de "rezistenţă la stres". Indicator care măsoară capacitatea unui material de a-şi păstra calităţile standard, în condiţiile în care este supus acţiunii unor forţe exterioare, de la banala forţă de rupere, de tragere, ori de torsiune, la coroziune, ori la acţiunea directă a unor factori naturali, cum ar fi căldura excesivă, umiditatea etc. Celălalt sens a fost definit în biologie şi psihologie. Hans Selye este cel care a consacrat abordarea stresului ca o reacţie adaptativă nespecifică a sistemelor biologice complexe (General Adaptation Syndrom). Stresul este, aici, nu presiunea externă, ci reacţia organismului, inclusiv cel uman, faţă de acţiunea persistentă şi destabilizatoare a unor factori, pentru care nu avem mecanisme (soluţii) pre-constituite de răspuns, ori limitele celor existente au fost semnificativ depăşite! Cercetarea de piaţă care ar vrea să ne lămurească cum stăm cu stresul la români, îi tratează ca pe nişte "materiale". Încearcă să surprindă "acuitatea subiectivă" cu care românii resimt presiunea creată asupra lor de diferiţi factori generici, cum ar fi "starea economiei", "creşterea preţurilor", "creditele", "scăderea veniturilor personale", "slujba curentă", "starea proprie de sănătate, ori a unor persoane apropiate", "viaţa de familie", "lipsa timpului pentru viaţa personală" sau "siguranţa propriei persoane". Cui folosesc asemenea rezultate şi cine şi-o fi aruncînd pe fereastră banii pentru ele?, nu este treaba mea! Mă folosesc de prilej, doar, pentru a deschide o discuţie despre sursele autentice de stres la care sunt supuşi cetăţenii acestei ţări, cele ascunse publicului, sau pe care, deşi vizibile, nu le înregistrăm subiectiv, la nivelul vieţii de zi cu zi, dar care generează forme de răspuns comportamental nespecifice ("aberante"), care ne alterează tot mai grav viaţa personală şi publică.

Neaşteptat, poate, am să încep cu asaltul murdăriei asupra spaţiului public. Mă refer la amestecul toxic de praf, gunoaie, particule metalice, gaze toxice şi alte elemente care "ornează" ostentativ străzi, trotuare, parcuri, rîuri, bălţi, heleştee, păduri, cărări de munte şi alte locuri publice, ori care plutesc în aerul oraşelor noastre, înainte de a se aşterne pe caldarîm şi, deopotrivă, pe hainele şi căile noastre respiratorii. Murdăria sălăşuieşte nu doar outdoor, ci şi indoor! Adică în instituţii publice, de la cele ale administraţiei, la stabilimente comerciale, ba chiar a cucerit teritorii însemnate şi în cele spitaliceşti! Murdăria nu are viaţă proprie. Este creată, întreţinută şi răspîndită de oameni, adică de locuitorii acestei ţări. Mă grăbesc să precizez: participarea la "opera colectivă" nu este deloc democratică şi nici egalitaristă; contribuţia unora este mult mai mare decît a altora! Rezultanta este însă înfricoşătoare, prin proporţiile dezvoltării şi consecinţe. Orice plimbare, per pedes apostolorum, printr-unul din oraşele ţării, mai ales prin Bucureşti, te convinge repede că murdăria are o viaţă proprie, este un fel de covor viu, care se întinde peste tot, de la străzile centrale, parcuri şi subsoluri publice, pînă la spaţiul viu luminat şi colorat al marilor magazine, zise şi mall-uri. Nu peste tot în cantităţi egale şi nici în aceleaşi forme, dar peste tot! Cum am ajuns la acest grad criminal (sinucigaş!) de toleranţă faţă de murdărie, de generarea şi diseminarea ei?, ar fi o întrebare numai bună pentru o autentică cercetare socială. După cum, cineva din spaţiul administraţiei sănătăţii ar trebui să ne spună cît costă bugetul ţării, respectiv bugetele personale ale familiilor din România, combaterea medicală a efectelor murdăriei, transformate în boli infecţioase, epidemii, creşterea viruleţei bacteriene etc.

Celălalt aspect al murdăriei agresive, care ne asaltează, este cel prezent la nivelul limbajului, al reprezentărilor vizuale, al manifestărilor sonore, al gesticii şi chiar al comportamentelor complex structurate, din spaţiile publice. În România, liniştea nu mai este de mult "un bun public", care are dreptul său, legal, la existenţă şi repect. Dimpotrivă, a devenit un soi de inamic, izgonit şi combătut cu toate mijloacele, oriunde s-ar afla. Dacă eşti în parc, auzi la maxim difuzoarele chioşcurilor; dacă intri într-un magazin, de îmbrăcăminte, ba chiar de muzică, ori de carte, îţi bat în urechi monoton, dar la intensitate maximă, nişte sunete repetitiv-obsesive, botezate, nu pricep în ruptul capului de ce!, muzică ambientală. Nu mai vorbesc despre nunţile, grătarele şi botezurile "dintre blocuri", din parcuri, restaurante, ori zaiafeturile din apartamente, ai căror pereţi vibrează, la propriu, sub impactul sonor al manelelor! Termeni precum respect, politeţe, eleganţa exprimării, reţinere, bunăvoinţă, sobrietate (nu neapărat împăiată!) şi altele din aceeaşi familie vor trebui căutate, în curînd, doar în dicţionarele date la muzeu, căci în viaţa publică, de zi cu zi, sunt de mult dispărute. Nu mai vorbesc despre agresiunea viguroasă a murdăriei mediatice, revărsată asupra populaţiei televizivo-dependente, sub eticheta "entertainment". Credeţi că acest tip de murdărie nu are costuri sociale, pe care le achităm, la propriu, tot noi? Uriaşe! De la difuziunea rapidă a modelelor comportamentale bazate pe violenţă, la coborîrea (ori desfiinţarea!) barierelor inhibitorii asupra comportamentului agresiv, pînă la cele mai diferite patologii psihologice din categoria depresiilor, ori a nevrozelor. Nu am menţionat starea deplorabilă a spaţiului politic, ca parte a spaţiului public, dintr-un singur motiv: nu face excepţie, nici cît negru sub unghie! Se integrează perfect în peisaj!

Iar ca încheiere, vestea proastă şi vestea bună! Cea proastă: fericirea este şi ea o sursă de stres. Nu avem mecanisme standard să-i facem faţă şi nici să o suportăm un timp prea îndelungat! Este doar o otravă care, în doze mici, combate stresul produs de alţi factori! Vestea bună: cu această sursă de stres, cel puţin deocamdată, nu trebuie să ne batem capul prea tare, suntem la adăpost!