Te(a)ma restructurării

Restructurarea cîmpului politic, nu doar la nivelul sistemului de partide, ci şi a organizării interne a formaţiunilor politice, a devenit un subiect de actualitate. Urmare aparentă a transformării spaţiului politic în iunie 2004 ori a competiţiei interne dintre grupările influente, reorganizarea competitorilor importanţi este o consecinţă a întîrzierii instituţionalizării partidelor româneşti. Personalizarea excesivă a partidelor amînă transformarea lor în organizaţii politice deschise, atît în raport cu membrii, dar şi în relaţie cu publicul larg sau cu grupurile de electori.

Într-o succesiune aproape logică, după ce alegerile locale au anunţat tendinţa de bipolarizare a spaţiului, dar nu şi a spectrului politic, PSD şi Alianţa DA, cele două formaţiunii dominante şi dominatoare ale momentului, aflate, din motive şi în forme diferite, în faţa unui examen de etapă, sunt preocupate de te(a)ma restructurării. Dacă după (auto)dizolvarea Delegaţiei permanente din 10 iunie, PSD, mai degrabă ca efect al prelungirii conflictului de succesiune la preşedinţia partidului decît al intenţiei transformării bazei militante, lăsa impresia unei rapide, dar improvizate restructurări, varianta temporizării reformei interne şi amînarea eventualelor confruntări privind poziţiile de conducere pentru 2005 au fost preferate.

Chiar dacă istoria nu se repetă, Alianţa acuză totuşi sindromul CDR, pregătind formule de guvernare nerealiste pe baza unor proiecţii optimiste, dar riscante. Deşi electoral raportul de forţe s-a echilibrat relativ, PNL şi PD nu au fructificat eficient noul context politic. La nivelul conducerii consiliilor judeţene PSD a reuşit, direct sau indirect, să îşi asigure controlul profitînd, cînd nu a fost cazul de complicităţi efective, de inabilităţile sau orgoliile partidelor Alianţei. În acest context propunerea Stoica privind fuziune rapidă dintre PNL şi PD este o reacţie la o situaţie de fapt.

Fuziunea dintre PNL şi PD nu este tocmai o noutate. Ca modalitate de echilibrare a scenei politice româneşti în condiţiile unei opoziţii parlamentare fracturate tema a fost lansată timid încă din 2002. Dar proiectul lui Valeriu Stoica survine după alegerile locale, într-o nouă configuraţie politică şi prezintă o viziune şi o strategie. Încercînd lansarea unei dezbateri, mai întîi în afara partidelor, dar, în funcţie de reacţia opiniei publice, şi a uneia interne, Valeriu Stoica îşi anunţă totodată reîntoarcerea în viaţa politică.

Principalul viciu al propunerii Stoica constă în autoritarismul său implicit. Fuziunea rapidă pînă la alegerile parlamentare din noiembrie şi ideea că "voinţa politică (pentru fuziune) poate fi decisă la un congres în numai o oră" sunt expresia unei perspective autoritare privind politica de partid. Nici PSD nu a iniţiat o consultare a membrilor privind restructurarea, preferînd formulele mediatice şi soluţiile de forţă. Dar fără transparenţă şi în absenţa unei reforme prealabile a organizaţiilor celor două partide riscul unei construcţii politice artificiale este mare. Fără o dezbatere autentică şi o motivaţie reală noul partid ar putea deveni o altă formă fără fond. O eventuală afiliere la familia populară europeană nu este suficientă pentru a crea un fundament valoric indispensabil unei formule politice durabile. Dificultăţile doctrinare nu constau în afilierea actuală a celor două partide, cît în varianta mult prea excentrică presupusă de poziţia actuală a popularilor europeni. În prezent, familia populară europeană este dominată de conservatori, creştin-democraţii fiind, după criza italiană de acum un deceniu şi înfrîngerile succesive din 1998 şi 2002 ale colegilor lor germani, în plin proces de reconfigurare. Dacă Fidesz-ul lui Viktor Orban a glisat de la liberalism la conservatorism pentru a-şi consolida poziţia internaţională şi dacă pentru PNL o astfel de variantă nu este imposibilă, pentru PD trecerea de la social-democraţie spre conservatorism este mult mai dificilă. O formulă social-liberală, încercată în perioade din urmă atît de partide liberale, cît şi social democrate, ar putea oferi un fundament mult mai trainic pentru partidul rezultat din fuziune.

Nici dificultăţile practice şi organizatorice nu pot fi neglijate. Pe de o parte contextul electoral actual nu poate fi eludat, iar formulele cîştigătoare nu se schimbă în timpul procesului. Pe de altă parte cultura organizaţională a celor două partide este diferită, iar PD după ce tocmai a depăşit examenul electoral, probînd capacitatea organizaţională, nu poate proceda la o dizolvare rapidă, fie chiar şi într-un nou partid, a filialelor sale.

Fuziunea rapidă readuce în discuţie şi formarea tot în circumstanţe electorale a CDR înaintea alegerilor locale din 1992. Improvizaţiile procesului de constituire de atunci au viciat întregul eşafodaj şi au contribuit la dispariţia acestei alianţe. Prăbuşirea CDR în 2000, şi ca o consecinţă a retragerii liberalilor, a provocat un vid politic pe care, profitînd de votul de protest, l-a ocupat PRM, iar nu PNL.

Succesul în alegeri nu poate fi un scop politic în sine, ci o condiţie pentru realizarea unor obiective pe termen lung. Dar ideea contopirii celor două partide merită dezbătută, iar momentul este oportun. Probabil o variantă graduală a procesului de contopire a celor două organizaţii ar fi mai uşor de acceptat de cei vizaţi. Varianta federalizării DA într-o formulă social liberală ar permite evaluarea mult mai corectă a modului de funcţionare şi a consecinţelor unei eventuale fuziuni.