Testele de stres, un exerciţiu de imagine

Autorităţile bancare europene au finalizat, la sfârşitul săptămânii trecute, "exerciţiul de încredere" aplicat pricipalelor bănci europene. Interpretarea rezultatelor a acoperit întregul spectru al opiniilor, de la neîncrederea extremă a unor analişti, până la autosuficienţa autorităţilor.

Pe cine să credem? Specialiştii de talia lui Jim Rogers, pentru care tes­tele au fost doar un exerciţiu de relaţii publice, similar cu cel din Statele Unite, de anul trecut, sau politicienii de frunte ai UE, care văd în rezultate o confirmare a rezilienţei sistemelor bancare europene?

Vitor Constancio, vicepreşedinte al BCE, consideră că testele au fost "severe", nefiind necesară includerea în scenariu a unui default suveran, deoarece "nu credem că va exista un default", conform declaraţiei sale preluate de Bloomberg.

Atitudinea şi măsurile adoptate de autorităţi de la începutul crizei, care nici măcar nu a fost recunoscută ca atare pentru o perioadă îndelungată, elimină orice prezumţie de credibilitate a acestora.

Dincolo de numărul băncilor care nu au trecut testul sau a necesarului lor de capital, este de ajuns o privire asupra ipotezelor macroeconomice şi financiare pentru a stabili credibilitatea acestor teste. Acestea includ două scenarii, de bază şi pesimist. În anumite cazuri, cum este cel al şomajului din zona euro, diferenţa dintre scenariul de bază şi cel pesimist este de doar 0,1 puncte procentuale pentru 2010 (n.a. 10,7% faţă de 10,8%).

Scenariile macroeconomice au inclus şi România, în scopul evaluării expunerilor de pe pieţele noastre. Dacă estimările creşterii economice pot fi ignorate în totalitate (n.a. unde este realismul unei scăderi a PIB-ului cu 0,7% în 2010 şi a unei creşteri de 3,6% în 2011, şi asta în scenariul de bază?), îngrijorătoare este ipoteza unei creşteri semnificative a dobânzilor pe termen lung, cu efecte extrem de negative asupra valorii obligaţiunilor de stat şi a cos­turilor de finanţare ale datoriei publice.

În condiţiile realizării scenariului pesimist, CEBS (Committee of European Banking Supervisors) estimează o scădere semnificativă a valorii obligaţiunilor guvernamentale emise de Grecia (23,1%), Portugalia (14,1%), Irlanda (12,8%) şi Polonia (12,3%). Dar de unde a apărut Polonia în topul deprecierii titlurilor de stat, după ce a înregistrat cea mai bună performanţă economică din UE, în 2009? Să fie de vină deteriorarea semnificativă a poziţiei sale fiscale, pe fondul unei datorii publice cae se apropie vertiginos de 55% din PIB?

Pe lângă eliminarea defaultului suveran din scenarii, pierderile potenţiale aferente obligaţiunilor guvernamentale au fost evaluate doar pentru cele aflate în portofoliile de tranzacţionare, ignorându-se cea mai mare parte a portofoliilor de obligaţiuni ale băncilor. De asemenea, riscul de lichiditate nu a fost testat în mod direct, deşi intervenţiile masive ale băncilor centrale din ultimii ani au fost determinate tocmai de "evaporarea" lichidităţii de pe pieţele financiare.

Declaraţiile optimiste ale oficialilor după publicarea rezultatelor nu au împiedicat dobânzile de pe piaţa interbancară europeană să-şi continue creşterea. Ratele EURIBOR la 3 şi 6 luni s-au apropiat, în această săptămână, de maximul ultimului an. Un raport recent al de la Fitch Ratings, în care se arată că investitorii europeni sunt tot mai îngrijoraţi cu privire la capacitatea băncilor de a-şi refinanţa datoriile ajunse la maturitate, poate explica noua tendinţă.

Optimismul lipseşte nu doar la nivelul pieţei interbancare, ci şi în cadrul Comitetului Basel, unde se negociază intens detaliile noului acord de adecvare a capitalului bancar. Un articol recent al agenţiei Bloomberg ne anunţă că reglementările pentru capital şi lichiditate au fost "atenuate", iar implementarea lor obligatorie a fost amânată până în 2018. De ce mai este nevoie de atenuarea şi amânarea noilor cerinţe de capital, dacă majoritatea băncilor au trecut cu succes testul?

Christopher Whalen, vicepreşedinte şi director executiv la Institutional Risk Analytics, consideră că testele de stres nici măcar nu au avut drept scop verificarea rezilienţei financiare a băncilor, ci au fost doar un mijloc de restabilire a încrederii pe piaţă. În opinia lui Whalen, situaţiile financiare ale băncilor din UE nu sunt suficient de transparente, iar investitorii nu au informaţiile care să le confirme credibilitatea testelor.

De parcă ipotezele macroeconomice nu ar fi fost de ajuns pentru irelevanţa testelor de stres, în secţiunea 4.5 a raportului CEBS se arată că "exerciţiul ia direct în considerare numai injecţiile de capital şi garanţiile primite de către instituţiile de credit din eşantion până la 1 iulie 2010".

Adică băncile sunt testate pentru a se vedea cum rezistă în condiţiile crizei datoriilor suverane, dar se ia în considerare sprijinul acordat de guverne, deoarece durata acestuia depăşeşte orizontul testului? Nu ar fi fost nevoie şi de puţină logică pentru credibilizarea testelor, în locul unor argumente circulare? Conform raportului CEBS, 34 dintre cele 91 de bănci au beneficiat de injecţii de capital din partea statelor în valoare totală de 169,6 miliarde de euro.

În cadrul conferinţei Agora Financial de la Vancouver, Marc Faber a declarat că "într-o economie dependentă de creditare, nu este nevoie ca volumul creditului să scadă pentru apariţia unor probleme majore, ci este suficientă o reducere a ratei sale de creştere". Autorităţile au încercat, mai ales în 2009, şi nu doar în Europa, să compenseze contracţia creditului privat printr-o expansiune majoră a creditului guvernamental.

Din păcate, aceste două tipuri de credite nu sunt substituibile, iar BCE tocmai a anunţat o nouă înăsprire a condiţiilor de creditare pentru sectorul privat, pe fondul menţinerii tendinţei de contracţie a creditului acordat companiilor în zona euro.

În curând va deveni evident că scenariul pesimist al CEBS suferă de un optimism incurabil. Oare îşi va mai aminti cineva de rezultatele "încurajatoare" ale testelor de stres şi peste câteva luni?