The Day the Music Died

În noaptea de 3 Februarie 1959, un mic avion Beechcraft Bonanza se prăbuşea într-un lan de porumb din Iowa. Pilotul nu a fost informat despre starea vremii, care se înrăutăţise, şi a pierdut controlul asupra avionului. A murit, împreună cu cei trei pasageri. Evenimentul a intrat în istorie drept The Day When Music Died (Ziua când muzica a murit). Pasagerii erau stele ale scenei rock and roll: Buddy Holly, Ritchie Valens şi The Big Bopper (Jiles Perry Richardson Jr.).

Sunt 60 de ani de atunci. Cei mai mulţi dintre noi nu i-am văzut pe aceşti oameni decât în clipurile scurte, alb-negru, de pe YouTube. Nişte domni îmbrăcaţi în costum, care făceau o muzică formidabilă, ce ridica sălile în picioare.

Ce s-a întâmplat de atunci? Mi-am pus această întrebare chiar în seara aniversării tragediei. Urmăream Super Bowl-ul american - lucru care mi-a tes-tat răbdarea la limită, datorită numeroaselor întreruperi cu reclame - când am observat ceva. S-a petrecut în pauza de la jumătatea meciului când, pe lângă bâzâitoarele reclame, a fost şi un scurt recital. Pe ecran a apărut un invidid cu privire de idiot. Era solistul unui un grup numit Maroon 5. Din respect pentru cititori nu am să spun despre muzică decât că era neinspirată. Au urmat apoi doi rapperi care au început să ragă. Pe ecran curgeau versurile. Nu aveau nici un sens. Unul dezvăluia că o domnişoară "îşi lucrează muşchii gluteali"...

Ceea ce mă aduce la subiectul zilei. Da, s-a întâmplat ceva de atunci. Muzica este doar un simptom. Lumea s-a prostit.

Nu ştiu cum să o spun altfel, aşa că o repet exact aşa cum este. Inteligenţa ascultătorului a luat-o la vale. Manierele sale, la fel. Standardele morale şi estetice s-au prăbuşit. De unde ştiu? Muzica.

Iată ce ne spun studiile. Unul dintre acestea este destul de ingenios. Se iau informaţii cu privire la genurile muzicale care sunt ascultate în campus-urile universitare. În America, studenţii sunt supuşi unor teste standardizate cum ar fi SAT (Scholastic Aptitude Test), deci fiecare colegiu ştie exact care este media studenţilor săi, în comparaţie cu media naţională.

Acum începe distracţia. Genurile muzicale sunt corelate cu scorurile SAT. La fundul sacului sunt colegiile unde se ascultă muzică gospel (religioasă). Tot jos de tot sunt cele în care se ascultă hip-hop, pop şi "muzică alternativă". Cele care ascultă rock sunt peste medie, iar cele unde se ascultă muzică clasică şi electronică au scorurile cele mai bune.

Asta, dacă ne gândim bine, era de aşteptat. Unde suntem noi?

Îmi amintesc o conversaţie de acum circa zece ani. Un student a venit la mine şi mi-a spus, printre altele, că a fost şocat să constate că mulţi dintre colegii săi ascultau... manele. Am rămas fără glas. Era ceva dincolo de puterea mea de imaginaţie. Vorbeam des-pre studenţi ai Universităţii Bucureşti.

Aşa ceva exista şi pe vremea Împuşcatului. Dar atunci era excepţia absolută. Eram prin anul III când cineva mi-a spus că un coleg ascultă, în cămin, muzica unui grup numit Azur (un fel de înaintaş al manelelor de astăzi). Ne-am amuzat amândoi. Mai târziu, aflând că s-a dus vestea, respectivul a negat vehement. Situaţia era aşa de curioasă încât grupa noastră a găsit subiect de amuzament pe tema asta cale de un semestru întreg.

Acum însă era altceva. Era vorba despre grupe întregi care ascultau muzică de "paranghelie". Era ceva atât de incompatibil cu munca cu mintea, încât m-am întrebat unde vom ajunge.

Iată, după zece ani, răspunsul. Nicăieri. Într-o gaură neagră. În ultimul hal.

Priviţi acum la politicieni. Ce gus-turi muzicale? Acest lucru prezice - destul de acceptabil deşi nu cu totul exact - nivelul lor de inteligenţă şi pregătirea lor academică. L-aţi văzut pe Daddy Dragnea la un concert de Händel?... Vi se pare că Eugen Nicolicea se relaxează ascultând Kraftwerk?...

Însă mai grav este altceva. Publicul larg ascultă lucruri din ce în ce mai stupide. Nu este o figură de stil. Să luăm acum "versurile" muzicii de astăzi, indiferent de gen. Cineva a făcut-o pentru a calcula un indicator numit Flesch-Kincaid. Şi a constatat că în 2005 scorul mediu al versurilor era la nivelul... unui şcolar de clasa a III-a. Iar la nivelul anului 2014, acest scor coborâse la nivelul unui şcolar de clasa a II-a... (Nu am cifre mai recente, însă bănuiesc că declinul a continuat).

Ca de atâtea ori, nu avem cifre des-pre România pentru că aici, între Carpaţi şi Marea cea Mare, autorităţile nu finanţează aşa ceva. (În curând nu vor mai finanţa deloc Educaţia autentică, din câte se pare, judecând după cifrele noului Buget). Îmi amintesc însă de o întâmplare de acum ceva vreme, când actuala Primăreasă a Capitalei, cetăţeana din Voluntari care pretinde că e persecutată politic de infractorul pe care l-a sprijinit, i-a scos din minţi pe profesorii şi pe studenţii de la Istorie organizând sub ferestrele facultăţii lor un festival de "muzică populară". Hotârât lucru, actualii politicieni sunt decişi să cânte prohodul vieţii civilizate din această ţară.