To Catch a Thief

"Totul este relativ, iar acesta singur este absolut", spunea, în celebrul său "Discurs despre spiritul pozitiv", Auguste Comte. Trăim sub semnul relativului absolut, iar, uneori, încercarea unora de a dovedi contrariul, că absolut există, frizează absurdul. Cam aşa se întâmplă cu desecretizarea "Protocolului" dintre SRI şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din aprilie 2009. Şi, pentru ca publicul să fie uşor de manevrat, s-a pus în scenă un scenariu de comunicare cu parfum de roman negru, cu spioni, eroi pozitivi şi negativi. Un text - oricare ar fi acesta, de la un text "sacru" la un protocol "secret"- poate fi citit, înţeles sau comentat în funcţie de relaţia cu acesta şi poziţia (ideologică) a celui ce o face. Dar, în acest caz particular, avem chiar mai mult decât relativismul obişnuit: e ca şi când un hoţ ar încerca să prindă un alt hoţ.

În "Să prinzi un hoţ" (To Catch a Thief ), un thriller purtând marca Alfred Hitchcock din 1955, o serie de furturi pe Coasta de Azur în anii de după al doilea război mondial păreau să indice că "Pisica"- un celebru hoţ-căţărător de bijuterii dintre cele două războaie mondiale, devenit apoi luptător în Rezistenţa franceză - s-ar fi întors din nou la "muncă". Cam aşa cum acum noii detectivi ne dovedesc că SRI ar fi revenit la practicile vechii Securităţi într-un scenariu care ne este prezentat ca serial de televiziune de ceva vreme. Dar, în film, John Robie, "Pisica", (interpretat de Cary Grant), se mobilizează pentru a prinde adevăratul hoţ, cel care i-a "furat" identitatea de hoţ-căţărător şi care se dovedeşte, în final, a fi o tânără, Francie Stevens (interpretată de cea care va deveni apoi prinţesă de Monaco, Grace Kelly).

Dincolo de cultura secretului şi o atitudine conservatoare dusă până la absurd în privinţa statului de drept şi a protejării drepturilor omului, Protocolul desecretizat de către SRI joi, 29 martie poate fi interpretat oricum. Ca şi în filmul lui Hitchcock, o iluzie geometrică specială pare să străbată întreaga istorie a devoalării "conspiraţiei" care ar sta la baza luptei anticorupţie şi pe care Protocolul ar dezvălui-o: falsa reflecţie. Un exemplu: în chiar prima scenă a filmului o femeie strigă înfricoşată, ca şi când ar fi descoperit un cadavru, când, de fapt, a constat că i-au fost furate bijuteriile. Această falsă reflecţie dă seama despre ridicolul diferitelor situaţii.

Au încălcat, cum susţin "acuzatorii", cele două instituţii separaţia puterilor în stat? Dar, de fapt, cât de credibili pot fi cei ce atacă Protocolul şi "derapajul luptei anticorupţie" din moment ce sunt, direct sau indirect, vizaţi de procese de corupţie? Oricum, această strategie de comunicare inspirată din scenariile cinematografice şi din comunicarea de război a reuşit deja să influenţeze decizii ale Înaltei Curţi şi să întorcă cazul Cozma.

Oricum, ideea că între cele două instituţii nu poate exista colaborare în virtutea separaţiei puterilor în stat este folosită pentru a pune în discuţie constituţionalitatea parteneriatului SRI-Parchet. Or, articolul 1 al Constituţiei, la aliniatul 4, este clar: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale". Nu este vorba doar de separaţie, ci şi de echilibru al puterilor în stat. Dar într-o anume lectură, să-i zicem parlamentaristă, a Constituţiei, acest echilibru nu ar trebui să pună egalitate între parlament şi celelalte instituţii, care ar fi, într-un fel, subordonate.

Pentru o imagine a Protocolului, acesta ar trebui citit integral, iar nu analizat pe baza unor citate scoase din context. Spre exemplu, alinatul g. de la articolul 3, atât de citat, în privinţa echipelor mixte - "constituirea de echipe operative comune care să acţioneze în baza unor planuri de acţiune pentru exercitarea competenţelor specifice ale părţilor, în vederea documentării faptelor prevăzute la art. 2" - trebuie corelat articolului 2, care explică faptul că "părţile cooperează, potrivit competenţelor şi atribuţiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informaţiilor din domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor împotriva securităţii naţionale, a actelor de terorism, a infracţiunilor ce au corespondent în ameninţările la adresa securităţii naţionale şi a altor infracţiuni grave, potrivit legii". Nu rezultă de nicăieri că aceste echipe mixte ar permite implicarea SRI în procesul de instrucţie a dosarelor.

Pe de altă parte, articolul 6 din Protocol, prevede, la aliniatul 1, că Parchetul "comunică, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la Serviciu, referitoare la infracţiunile prevăzute în art. 2, cu excepţia cazurilor în care, înainte de împlinirea termenului menţionat, se solicită informaţii suplimentare în legătură cu cauza. (2) Termenul de 60 de zile curge de la data înregistrării informării sau sesizării Ia Parchet". Din nou, acest articol ar trebui corelat cu articolul 2, dar şi cu conţinutul general al Protocolului.

La această situaţie s-a ajuns în timp, prin folosirea intercalată a mai multor strategii de manipulare: strategia diversiunii, cea a creării de probleme pentru a oferi soluţii, dar mai ales cea a acceptării inacceptabilului. Aceasta din urmă presupune o operaţiune progresivă în timp, prin care se "degradează" o întreprindere considerată iniţial dezirabilă, de exemplu, "lupta anticorupţie".