Tragedia erorilor

Trei ani de la începutul operaţiunilor militare în Irak, soldate cu prăbuşirea regimului Saddam. Alţii spun, fără să ezite, de la începerea invaziei, a ocupaţiei sau a războiului. Lumea este azi încă şi mai divizată, cînd vine vorba despre evaluarea evenimentelor care au declanşat acţiunile, a parcursului, a rezultatelor şi a soluţiilor pentru viitorul imediat. Din ce cauză? După prăbuşirea regimului dictatorial, irakienii s-au trezit brusc într-o lume care nu este cîtuşi de puţin un loc mai sigur, mai confortabil sau mai îndestulat. Pentru cei mai mulţi dintre ei, teroarea bine organizată şi instituţionalizată a fost înlocuită cu teroarea dezorganizată, imprevizibilă, exercitată de indivizi, bande, grupări religioase sau etnice, or de acţiunile trupelor străine aflate pe teritoriul lor. Pentru cei mai mulţi, privaţiunile deceniului de embargou au fost înlocuite cu privaţiunile generate de starea de haos social, de lipsa instituţiilor de guvernare şi administrare, de lipsa securităţii individuale, de lipsa resurselor materiale pentru supravieţuire. Pentru mulţi irakieni, serviciile sociale minimale au dispărut, aruncîndu-le viaţa într-o stare mai rea decît cea din timpul dictaturii. Pentru alţii s-a deschis larg oferta unei "vieţi angajate", cu arma în mînă, luptînd împotriva ocupanţilor, împotriva vecinilor de altă credinţă, împotriva teroriştilor, împotriva oricui se află "de partea cealaltă a baricadei". O viaţă în care, cu puşca în mînă, devii brusc o persoană importantă, puternică, luată în seamă, capabilă să-şi asigure traiul. O viaţă în care singurul dezavantaj este durata: neprevăzută şi de cele mai multe ori scurtă, foarte scurtă. Alţii au găsit formule "economice" pentru a profita de dezastrul celorlalţi, de lipsa de organizare şi autoritate a instituţiilor. Îmbogăţiţii şi profitorii de război sînt o categorie socială spontană, nelipsită din peisaj, fie că e vorba de Irakul anului 2006, de Franţa anilor "40, ori de războiul Troiei. În sfîrşit, cîţiva au fost chemaţi la roluri şi ranguri politice, personaje de influenţă, importante, dornice să mînuiască maşinăria puterii şi gata să se bucure de extazul pe care îl procură, fără greş, tuturor celor care se lasă vrăjiţi de omnipotenţa ei. În loc să se pregătească pentru celebrarea succeselor consistente ale democraţiei, irakienii se pregătesc, mai degrabă, pentru un razboi civil. Unde este eroarea? Cine a greşit? Cînd? Opinia publică din Statele Unite, Marea Britanie, ca să nu mai vorbim despre Franţa sau Germania, din România ca şi din multe alte ţări ale globului, este astăzi tot mai puţin favorabilă războiului. Nici acum trei ani nu era neapărat sedusă de perspectiva folosirii forţei militare, ca soluţie la o problemă politică, dar impactul psihologic al evenimentelor de la 11 septembrie era încă puternic şi oamenii puteau să admită că acţiunea împotriva Irakului este un rău necesar. Rezultatele celor trei ani de operaţiuni militare şi acţiuni politice fac tot mai greu vizibilă necesitatea răului. De aici, presiunile publice pentru retragerea trupelor din Irak. Mai mult, susţinătorii acestei soluţii spun că menţinerea trupelor este chiar factorul care împiedică clarificarea situaţiei locale, limpezirea apelor, preluarea procesului politic din interior şi ieşirea din impas. De cealaltă parte, atît autorităţile de la Bagdad, cît şi Administraţia Bush susţin că retragerea precipitată a trupelor, înainte ca noile instituţii politice, administrative şi de securitate ale Irakului să se fi consolidat, echivalează cu o capitulare în faţa teroriştilor, a celor care au făcut aproape tot ceea ce era posibil pentru a împiedica instaurarea unui regim de tip democratic în această ţară. Să plecăm acum din Irak, este ca şi cum ai spune că, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ar fi trebuit să plecăm din Germania şi să cedăm puterea autorităţilor naziste - spunea Secretarul de stat D. Rumsfeld, aruncînd pe piaţă o nouă şi controversată formulă. Războiul declaraţiilor politice, ca şi multi-războaiele cu arme, morţi şi răniţi, din Irak, continuă şi este puţin probabil ca formulele oratorice să modifice radical situaţia. Ea este generată de erori şi niciodată erorile unora nu pot justifica, ori acoperi, erorile celorlalţi. Administraţia Bush a greşit grav subestimînd ruptura politică operată de Franţa şi Germania înainte de acţiunea militară. Subestimînd importanţa motivaţiei juridice şi politice pentru acţiune. Subestimînd impactul pe care l-a avut infirmarea evaluărilor iniţiale privind armele de nimicire în masă. Subestimînd capacitatea altor inamici sau competitori ai Statelor Unite de a folosi situaţia din Irak pentru a-i provoca pagube, pierderi, politice şi militare. A greşit cînd a subestimat agenda problemelor post-acţiune militară, res-pectiv gestionarea unei societăţi în care instituţiile autorităţii se prăbuşesc şi nu sînt înlocuite rapid. A subestimat problemele "administrării tranzitorii", bazîndu-se pe forţele militare prezente în teren, fără să-şi asume costurile unei "administraţii militare provizorii". Cu siguranţă, nu a greşit cînd a evaluat că menţinerea lui Saddam la putere nu poate decît înrăutăţi situaţia pentru Irak, pentru vecinii săi şi pentru Statele Unite. După cum nu greşeşte nici acum, cînd susţine că un Irak dezvoltat democratic este singura soluţie acceptabilă şi favorabilă securităţii occidentului, respectiv securităţii zonei. Adversarii războiului greşesc, la rîndul lor, cînd se grăbesc să dea soluţii, ignorînd toate problemele concrete de pe teren şi considerînd că simpla fluturare a stindardului păcii, respectiv retragerea imediată a trupelor străine din Irak, ar putea soluţiona vreuna din problemele acestei ţări, ori ale ecuaţiei politice tot mai complicate din zonă, ori din relaţiile Americii cu aliaţii, partenerii, competitorii sau inamicii săi. Nu greşesc, cu siguranţă, atunci cînd susţin că nicio construcţie democratică nu poate fi realizată prin forţa armelor. Irakienii greşesc fundamental aştepînd ca americanii să des-carce, în sfîrşit, într-o zi, din marile lor avioane de transport, un pachet pe care scrie "Democraţie", unul pe care scrie "Bunăstare" şi unul cu inscripţia simplă "Ordine socială". Numărul greşelilor iniţiale şi de parcurs, din criza Irakiană, este atît de mare, încît speranţa unei soluţii imediate este o pură utopie. Dar, eroarea cea mai mare este că fiecare dintre părţi încearcă, în continuare, cu încăpăţînare, să-şi justifice greşelile pe seama greşelilor celorlalţi. Din asta se hrăneşte, zi de zi, tragedia din Irak.