Triunghiul distrugerii

O nouă barieră psihologică şi politică a fost trecută în bătălia pentru Orientul Mijlociu. Decizia asasinării liderului organizaţiei Hamas, Ahmed Yassin, de către forţele armate israeliene, a fost asumată public de cabinetul premierului Sharon. Din perspectiva acestuia, acţiunea este considerată o măsură de retaliere, justificată, îndreptată împotriva celui care a inspirat şi a dat legitimarea spirituală atacurilor sinucigaşe cu bombe şi celorlalte acţiuni teroriste purtate împotriva populaţiei israeliene de către militanţii şi luptătorii Hamas. Ideea de a pedepsi nu unealta care loveşte, ci persoana care inspiră şi legitimează acţiunea teroristă, este la prima vedere nu doar justificată, ci şi eficientă. Puterea şi influenţa unui asemenea lider nu pot fi uşor înlocuite de cel care ar putea, formal, să-i ia locul. O slăbire din interior a organizaţiilor militare şi para-militare responsabile de violenţele şi atrocităţile comise pe teritoriul Israelului, prin "decapitarea conducerii" lor, ar putea fi o cale pentru slăbirea capacităţii combative a acestora.

Costurile unei asemenea linii de abordare a luptei împotriva terorismului sunt, însă, imense. Nu încape nici o îndoială că actualul guvern de la Ierusalim pare convins că trebuie şi poate să şi le asume. Costuri politice, dar şi umane, pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, sîngele vărsat acum va cere alt sînge, încă şi mai mult, roata reacţie-contrareacţie, dacă ar fi să ne luăm după experienţa istorică a Europei, putîndu-se învîrti secole la rînd, mînată de inerţia urii şi de amintirea sîngelui vărsat de fiecare parte.

În lumea arabă, dincolo de reacţiile emoţionale inerente, de utilizarea instantanee a evenimentului ca un booster pentru mişcarea al cărui lider Yassin a fost, mesajul cheie au fost "răzbunare". Promisiunea de a ridica stacheta violenţei la cote care să afecteze încă şi mai drastic comunităţile evreieşti, din Israel sau din afara lui. O hotărîre încă şi mai neînduplecată de a lăsa orice soluţii ale viitorului la voia şi decizia violenţei dezlănţuite pe toate fronturile şi cu toate mijloacele.

Reacţiile principalilor actori implicaţi în ecuaţia Orientului Mijlociu, cei care încearcă fără prea mare rezultat să readucă părţile aflate în conflict pe calea soluţionării negociate a diferendelor au fost nu mai puţin semnificative. Administraţia de la Washington a lăsat să se înţeleagă că este interesată mai puţin de caracterizarea evenimentelor şi mai mult de a menţine sub control tensiunile super-inflamate de acest episod. Nici condamnare, nici susţinere explicită. Europa a fost mult mai tranşantă, iar formula ideală a fost găsită, de data aceasta, de ministrul de externe britanic. El a caracterizat acţiunea forţelor armate israeliene ca fiind neacoperită de lege, neacceptabilă şi foarte probabil neeficientă, în raport cu obiectivul găsirii unei soluţii paşnice. Secretarul general al ONU a fost încă şi mai radical în exprimare, considerînd asasinarea lui Yassim o încălcare a normelor internaţionale. O condamnare a venit şi din partea Rusiei, dar în termeni mai generali, subliniind mai degrabă caracterul contraproductiv al politicii actualului guvern israelian.

În jurul evenimentului şi al politicii care l-a inspirat vor mai fi multe dispute privind legalitatea, justificarea şi chiar responsabilitatea celor care l-au hotărît şi executat. Problema încă şi mai importantă este ce perspective se deschid o dată ce acest prag a fost trecut? Dacă aceasta nu a fost o decizie singulară, iar guvernul Sharon a fost foarte clar în a indica acest fapt, întrebare evidentă este "cine urmează?" Liderul Autorităţii palestiniene, declarat el însuşi terorist şi sprijinitor al terorismului de către Sharon? Speculaţii în această direcţie, chiar dacă incitante jurnalistic, nu au fundamente prea solide. În momentul în care politica guvernului de la Ierusalim este de a se retrage complet din Gaza, predînd responsabilităţile asupra zonei către administraţia palestiniană, eliminarea lui Arafat ar fi complet contraproductivă. În plus, repetarea gestului ar putea atrage o reacţie mult mai serioasă a comunităţii internaţionale, inclusiv la ONU. Poziţia actualului cabinet israelian ar putea fi cu greu apărată într-o dezbatere a Consiliului de Securitate în care s-ar produce dovezi şi argumente pertinente privind încălcarea normelor internaţionale de către Israel. Iar o condamnare oficială din partea ONU ar fi un dezastru pe care nu şi-l pot permite nici Israelul, nici Statele Unite.

Ideea că din actuala tensiune s-ar putea naşte un impuls nou pentru negociere este pur şi simplu iluzorie. Nimeni nu crede în ea, iar în plus, nici unul dintre actorii principali ai dramei nu are credibilitatea de a mai negocia şi nici resursele politice pentru a transforma în realitate rezultatele eventual convenite.

Ca un triunghi al absolutei lipse de speranţă, situaţia se defineşte prin trei vîrfuri de negativitate: confruntarea următoare nu poate fi evitată, negocierea este irelevantă, iar obţinerea "victoriei" de către o parte sau alta este imposibilă.