Trupele de şoc

Traian Băsescu este un luptător singuratic. Îi place postura de justiţiar, iar prezenţa sa publică a avut de cîştigat din această operaţiune de imagine. Dacă situaţia stă altfel, doar istoria o va lămuri. Puţini îl vedeau în postura de preşedinte şi tocmai de aceea abia îl acceptă, ori chiar îl resping, cu virulenţă. Dar electoratul a dat verdictul. Pentru un mandat de cinci ani, cel care seamănă atît de mult lui Popeye the Sailor este preşedintele României. Ca urmare, sindromul ofiţerului de aviaţie este mai actual decît oricînd în România: în aviaţia militară americană promovarea în grad şi funcţie este rapidă, ceea ce creează conflicte interpersonale, pe cîtă vreme la puşcaşii marini, traseul de carieră este reglementat clar, astfel că promovarea este anticipată cu multă vreme înainte. Mulţi dinte cei ce îl contestă cred că ar fi putut fi în locul lui Băsescu. Nimic nu anunţa o astfel de carieră. Ministru al transporturilor, chiar primar general, da, dar preşedinte, să fim serioşi! Nici nu se anunţase rezultatul alegerilor prezidenţiale că pe banda de ştiri a unei televiziuni deja se prezenta articolul constituţional privind suspendarea Preşedintelui. Nici nu preluase prerogativele, că deja portretul dictatorului postmodern era livrat publicului intern sau extern. Iar comportamentul noului preşedinte putea fi interpretat oricum, căci ambiguităţile nu au lipsit: axa transatlantică, alegerile anticipate, casa din strada Ştefan Mihăileanu sau Comunitatea de Informaţii ar fi doar cîteva. Din primul moment, trupele de şoc ale tranziţiei, luptători cu experienţa conflictului de uzură, nu au agreat situaţia tactică, speculînd orice eroare strategică, orice viciu de comunicare, orice poziţie publică pentru a-şi întări influenţa. Mai mult decît în 1996 sau 2000, situaţia era imprevizibilă. Şi de aceea, noul preşedinte nu a avut nici o perioadă de graţie.

Nici unul din foştii preşedinţi, nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu nu au trecut printr-o experienţă asemănătoare. Oarecum providenţial pentru nomenclatură şi securitate, Ion Iliescu nu era contestat de nimeni în 1990, iar în 1992 contestarea sa de FSN Roman era marginală. Nici astăzi Adrian Năstase nu îl poate ataca direct, iar Mircea Geoană îl menajează. Autoritatea carismatică a lui Corneliu Coposu i-a asigurat lui Emil Constantinescu perioada de tranziţie spre o poziţie forte şi chiar dacă, în 1996, Radu Vasile îl contesta pe viitorul preşedinte, aceasta se întîmpla în culise. Mai tîrziu, această controversă a luat, facilitată de impreciziile constituţionale, forma conflictului deschis între un Preşedinte captiv şi un Prim ministru conciliator şi sprijinit de opoziţie. Aceasta este etapa în care Traian Băsescu trecea de la postura oarecum marginală de ministru al transporturilor la cea de politician naţional. În cariera sa politico-administrativă, actualul preşedinte a cunoscut forţa şi soliditatea acestor noi inamici. În anumite momente a şi folosit reţelele de influenţă, dar nu a fost, aşa apare astăzi, niciodată integrat acestora. Printr-o serie de manevre, mai mult sau mai puţin abile, preşedintele Traian Băsescu a ajuns într-un moment crucial: s-a despărţit de grupurile de sprijin şi de consultanţii mai vechi, dar nu şi-a creat contraponderile necesare. De modul în care va depăşi acest moment depinde întreaga sa preşedinţie. Singura sa şansă în războiul de gherilă politică pe care l-a pornit este să fie mereu în avantaj. Serviciile secrete îl pot manipula, aliaţii îl pot abandona, iar odată rămas absolut singur, nu va putea rezista. Dar cui? Cum? Şi mai ales: de ce? Trupele de şoc politice, mediatice, sindicale, economice sînt antrenate pentru o confruntare de durată pentru a menţine status quo-ul. Instituţiile sînt slabe, politizate, ineficiente. Statul este doar o aparenţă. Rolul preşedintelui ca instituţie este de a echilibra raporturile de forţă instituţionale şi politice. Doar o preşedinţie puternică poate rezista asaltului şi poate reclădi statul ca spaţiu public. Guvernul este expus, prin natura activităţii sale la compromisuri de etapă. Preşedintele poate însă compensa, într-un binom executiv solid, această tendinţă inevitabilă de conciliere cu grupurile de interese şi influenţă.

Fără echilibru instituţional la nivelul executivului şi o separaţie reală a puterii, proiectele de guvernare se dislocă la prima rezistenţă mai serioasă. Executivul conflictual pe care îl experimentăm din 1991 explică parţial şirul eşecurilor politice. Frica de o instituţie prezidenţială puternică este fără fundament instituţional şi politic. Nu pentru că era preşedinte, ci ca Secretar General al partidului-stat, Ceauşescu era puternic. Iar autoritarismul a funcţionat după 1989 fără o preşedinţie formal implicată în guvernare. Autoritatea unipersonală a preşedintelui îl expune la o reacţie de respingere într-un context cît de cît pluralist. Iar integrarea europeană limitează şansele oricărei preşedinţii despotice. Fără un preşedinte implicat, Parlamentul va rămîne doar o maşină de vot la cheremul partidelor, iar partidele, care nu sînt actori constituţionali, vor fi doar instrumente docile ale grupurilor de interese economice. Traian Băsescu ar putea fi un astfel de preşedinte doar dacă va acţiona coerent şi va convinge opinia publică. Altfel, jocul dublu îl va trece în derizoriu.