Ultimele zile ale unei republici ratate

În viaţa oamenilor, sentimentul sfîrşitului, ba chiar reprezentări precise ale acestuia, nu sunt ceva cu totul neobişnuit. Prin contrast, în viaţa marilor comunităţi umane, reprezentarea actului final lipseşte aproape întotdeauna. Este drept, există civilizaţii care au calculat "sfîrşitul lumii", dar acolo avem de-a face cu un construct bazat pe elemente ale unei cunoaşteri sacre, privitoare la marea mişcare a forţelor cosmice care guvernează mersul lumii noastre, iar nu de o reprezentare a viitorului, bazată pe dinamica societăţilor respective. Europa s-a prăvălit în hăul primului război mondial, convinsă că nimic esenţial nu se va schimba în viaţa ei; nimic dincolo de marele joc al puterii, desigur. După cum, "homo sovieticus", ca fiinţă colectivă, nu a avut nicio străfulgerare a sfîrşitului, ci dimpotrivă, cuprins de euforia schimbării, a crezut cu toată tăria că are în faţă răsăritul unui nou "viitor de aur". Homo sapiens pare să nu fi atins, încă, nivelul de dezvoltare ne-cesar conectării "creierului co-lectiv" la lumea subtilă a "informaţiei totale".

Faptul că România este o republică ratată nu mai este contestat astăzi de nimeni. Nici de oamenii puterii, nici de opoziţie şi, desigur, nici de cetăţenii acestei democraţii care nu şi-a găsit niciun moment legile şi articulaţiile instituţionale necesare trecerii de la teorie, la practică şi de la dorinţe, la realităţi eficiente. Pe grupuri mai mari sau mai mici, individual şi funcţie de aria de realitate în care ne-am dus existenţa, fiecare a trăit în democraţia pe care şi-a închipuit-o, fără să fie prea mult deranjat de diferenţele faţă de "democraţia" celorlalţi, ori de discrepanţele uriaşe dintre diferitele sale reprezentări şi întruchipări. Statul nu a fost decît un loc viran pe care şi-au instalat succesiv taberele haitele de prădători; locul privilegiat de unde guvernările au dus războiul lor devastator împotriva societăţii, adică împotriva intereselor şi agoniselii celor supuşi puterii şi lipsiţi, în cele din urmă, de orice putere. Într-o perfectă logică de comportament a neanderthalienilor, supravieţuirea este funcţia unică şi esenţa ocupaţională a "comunităţilor puterii", iar rezultatul inevitabil al activităţii lor este epuizarea resurselor arealului dominat. Odată secătuit locul, migraţia către alte ţinuturi virgine este singura soluţie.

Problema neanderthalienilor puterii de la noi este că spaţiul de migrare s-a epuizat. Simbolic, acesta a fost asigurat de cele cîteva "republici ideologice", întemeiate succesiv, după regula unică: Aceasta, a noastră, este cea asupra căreia s-a pogorît "Harul Democraţiei", deci singura îndreptăţită să existe; de unde şi efortul de a dărîma fragilele ziduri ridicate de "întemeietorii" anteriori!

Ultima şandrama stă şi ea să cadă. Ce ne propune clasa politică? O nouă republică! Problema este că, ridicată din minţile şi aspiraţiile aceloraşi neanderthalieni, ea nu are cum să arate altfel decît după chipul şi asemănarea lor, iar istoria asta am mai trăit-o o dată. Sunt mulţi, poate, care ar fi fost dispuşi să o mai trăias-că, dacă ar mai fi avut cu ce trăi, aşa cum au făcut-o şi pînă acum! Aici, însă, intervine diferenţa. Societatea românească nu mai are resurse pentru ca să plătească dezastrul unei noi încercări ratate. În fapt, ea a consumat nu doar resursele proprii, ci şi o bună parte din cele ale viitorimii, cel puţin o generaţie şi jumătate, care va încasa consecinţele. Nenorocirile, pagubele şi lipsa de perspectivă create de neanderthalienii puterii, atît de uşor acceptate de această generaţie, ca "distracţii" sau simple "erori de parcurs" ale unei clase politice complet dezinteresată de con-secinţele comportamentelor sale prăduitoare.

De ce şi cum a cîştigat bătălia speciilor Homo Sapiens, în faţa neanderthalienilor este un mister recent dezlegat de antropologia modernă. În afară de supravieţuire, Homo Sapiens şi-a folosit inteligenţa şi capacitatea comunicaţională pentru două scopuri aprent nefolositoare traiului de zi cu zi şi supravieţuirii imediate: s-a conectat permanent şi a schimbat constant informaţii cu comunităţi aflate în alte areale de locuire, aflate la mari distanţe; a folosit o parte însemnată a energiei disponibile şi a resurselor dobîndite pentru a "pregăti viitorul", adică pentru a face faţă schimbărilor dramatice şi neprevăzute de situaţie cu care s-ar fi putut confrunta grupul respectiv. Prima abordare a dat şansa comunităţilor izolate să afle date esenţiale despre evenimente care s-au întîmplat altora şi în acest fel să se pregătească pentru a le face faţă, fie că era vorba de oportunităţi sau de lucruri/situaţii nefavorabile. Cu alte cuvinte, comunităţile au învăţat din experienţe pe care nu le trăiseră niciodată! A doua strategie a multiplicat efectele celei dintîi: viitorul a devenit ceva pentru care te pregăteşti, pentru care pui deoparte resurse de toate felurile, de la cele materiale, la strategii com-portamentale. Capacitatea de a gestiona consecinţele lui, la nivel social, chiar dacă rămîne într-o mare măsură imprevizibil, creşte dramatic.

Cu excepţia unor scurte perioade de timp, în ultimul secol, societatea românească a fost împinsă forţat de grupurile conducătorilor ei să trăias-că în logica lumii de Neanderthal. Singura şansă de supravieţuire este să redescoperim în tainiţele memoriei noastre colective, măcar acum faţă cu dezastrul, rădăcinile lui Homo Sapiens, din care ne tragem. Altfel, ne paşte extincţia!