Ultimul bilet

S-a întâmplat acum 30 de ani. Atunci mi-am luat ultimul bilet la o partidă de fotbal. Cred că era Cupa României, pe "23 August", nici nu mai ştiu exact... M-am dus la un meci cu Dinamo (fostul Ciocanul Bucureşti, înfiinţat în 1919 ca Maccabi Bucureşti). De atunci am mai călcat o sigură dată pe stadion, invitat de un prieten - deci nu se pune. Nici cu meciurile televizate nu stau mai bine. Sunt ani buni de când nu m-am uitat măcar la o repriză întreagă.

Nu amănuntele biografice sunt importante aici. Mai degrabă altceva: deriva şi declinul unei forme de sociabilitate.

Fotbalul era, odată, un adevărat ritual săptămânal. Priviţi la meciurile de arhivă. Nu la jucători, ci la spectatori. Practic toţi sunt îmbrăcaţi la costum, cu cravată. Destul de mulţi veneau cu copiii şi cu soţiile.

În jurul cluburilor exista o adevărată cultură locală. Unele mai păstrează şi acum în denumirea lor urme ale acelor vremuri. Arsenal era clubul muncitorilor din arsenalul regal din Londra. În Glasgow, este legendară rivalitatea dintre clubul "catolic", Celtic, şi clubul "protestant", Rangers. Flamengo, una dintre cele mai titrate echipe brazilliene, a fost la începuturi un grup de tineri care juca fotbal pe o plajă din Rio. Rapid Bucureşti era, cândva, clubul muncitorilor de la CFR. PSV Eindhoven era echipa fabricii Philips.

Acelea erau timpuri când exista un fel de "conştiinţă de clasă". Locul de muncă sau cartierul defineau identitatea cuiva în moduri complexe. Copil fiind, am apucat amurgul acestei culturi (capitaliste, la originile sale). Fabricile aveau cluburi de tot felul: box, popice, handbal. Oamenii se întâlneau chiar şi duminica sub diferite pretexte, cum ar fi drumeţiile. Sâmbata era zi lucrătoare.

Televiziunea şi radioul au dus la diluarea acestei identităţi locale. Am descoperit acest fapt acum mai mulţi ani, când cineva mi-a spus că "ţine" cu FC Liverpool. Cum poate să "ţină" cu Liverpool cineva care nici nu ştie unde este acel oraş, necum să fi fost vreodată acolo, este peste puterile mele de înţelegere... Ce înseamnă, dealtfel, să "ţii" cu o echipă într-o eră în care este posibil să găseşti echipamente "oficiale" la orice magazin de articole sportive? Înainte, avea un sens. Cei ce evoluau pe teren erau colegi de serviciu sau vecini de stradă cu spectatorii. Exista un real simţ al comunităţii.

Acum, echipele sunt asamblate din piese de import, declarate "vedete". Nu am nimic împotriva transferurilor, în principiu. Problema este că, în fotbal, transferurile au obliterat aproape cu totul imaginea tradiţională a cluburilor. Acum vezi prin echipe fotbalişti-voiajori, care nici nu ştiu exact măcar în ce ţară au mai ajuns să joace şi care abia aşteaptă să îşi facă bagajele.

Şi suporterii s-au schimbat. Fotbalul organizat era, odată, o treabă pentru oameni "serioşi". Acum, probabil datorită strategiilor de marketing, vârsta medie a "fanilor" s-a redus. Unii sunt chiar copii. Suspectez că aici e vorba de bani. Aţi văzut cât costă un tricou din plastic cu emblema unui club cunoscut?

Fotbalul s-a tranformat într-o afacere. Iarăşi, nimic nou. Multe activităţi care erau odată apanajul amatorilor s-au înscris în orbita profitului. În principiu, nimic de obiectat. Chestiunea însă este dacă mai rămâne şi altceva. Greu de crezut. Ştirile despre meciuri au fost înlocuite cu ştiri despre "patroni". Ce vilă are unul, câţi bani a aruncat pe jos într-un restaurant altul.

Bănuiesc că această mutaţie are ceva de-a face şi cu contractele de "exclusivitate". Multe posturi de televiziune se văd în imposibilitatea de a transmite nu doar meciuri întregi, ci chiar şi măcar fazele de gol. Şi atunci ştirile sunt înlocuite de scandal. Ce maşină şi-a cumpărat fotbalistul X, cu cine a chefuit până la ziuă atacantul Y. Era doar o chestiune de timp până ce o parte din această lume agitată să ajungă în spatele gratiilor.

Cel mai mult mă deranjează însă altceva. Existenţa unor negustori de oameni. Nu vezi "jurnal sportiv" fără ştiri de genul: "Cutare a fost vândut echipei Z cu un milion de euro". Sau: "Ionescu a fost cumpărat de la impresarul Georgescu cu suma de ...".

Cum vine asta? Cum poate cineva să fie vândut sau cumpărat? Fie şi simbolic... Imaginaţi-vă că vă duceţi mâine la serviciu. Cum intraţi, şeful, cu o figură severă, vă spune: "Te-am vândut firmei ABC. Strânge-ţi lucrurile!"... Sunt curios cum ar arăta schema aceasta în presă. "Editorialistul Vasilescu a fost vândut ieri de procuratorul Berbecescu". Aferim!

Mai e ceva. Am devenit conştient de acest lucru atunci când am vizionat un meci de pe la finele anilor '60. Am realizat ce era diferit în raport cu meciurile contemporanilor noştri. Jocul curgea. Mingea circula. Elegant, zece sau cincisprezece minute, fără oprire, fără ca arbitrul să intervină. Un spectacol real. Acum, după două-trei pase, un jucător ajunge la pământ înconjurat de douăzeci de paramedici. În jurul lor zboară pumnii şi picioarele, iar arbitrul este fugărit pe tot terenul de un grup de nemulţumiţi.

Încă de la originile sale, în Evul Mediu englez, între fotbal şi violenţă a existat o anume legătură. Însă din anii '80 lucrurile par să fi degenerat. Un punct de cotitură a fost tragedia de pe stadionul Heysel, din 1983, când 39 de spectatori au murit într-o busculadă provocată. De atunci, unele cluburi au o problemă cronică cu huliganismul. Şi al propriilor jucători, şi al grupurilor de "suporteri".

Dezordinea din fotbal este, în cele din urmă, dezordinea din societate. În Anglia elizabetană, sate sau cartiere întregi se înfruntau în meciuri violente, unde balonul era doar un pretext. În dictaturile din America Latină, fotbalul era un fel de supapă a violenţei populare.

De aceea, reformatorii manierelor, de la puritanii englezi încoace, au înţeles că acestea trebuie să cuprindă şi reforma distracţiilor. Şi invers: cei care au dorit să ducă de nas publicul s-au folosit uneori de fotbal şi de fotbalişti. Spania lui Franco este un asemenea exemplu. Din păcate, nu ultimul.