Un an cât un secol

Astăzi se împlineşte un an de la referendumul pentru revocarea preşedintelui, iar mâine se vor împlini 18 ani de la primele alegeri libere. Vârsta maturităţii electorale ne surprinde însă într-o stare de prostraţie. După două referendumuri şi un scrutin european la distanţă de doar câteva luni - în condiţiile în care România nu cunoscuse decât două alte referendumuri în primii 16 ani de tranziţie - democraţia românească manifestă simptomele unei aritmii electorale grave. Iar partidele se pregătesc să profite de această lipsă de apetit politic pentru a-şi pregăti terenul. Căci dacă votul reprezintă inima democraţiei, repetarea sa la intervale scurte creează grave probleme de sănătate politică. Şi cum organismul electoral a fost supus anul trecut, şi va fi încă doi ani de acum încolo, unui ritm electoral fără precedent, apatia civică şi politică tinde să se agraveze. După numai un an de la referendumul din 19 mai 2007, România pare total obnubilată.

Pentru a rămâne nestingherite la cârmă, partidele politice au încurajat dezinteresul cetăţenilor, încercând să demonstreze astfel natura specială a problemelor politice. În fond, în tot răstimpul tranziţiei, clasa politică românească a favorizat depolitizarea societăţii pentru a-şi salvgarda prerogativele şi prestigiul. În paralel, din precauţie, a susţinut însă politizarea instituţiilor publice, în special a celor administrative, pentru a-şi asigura controlul asupra sistemului. Spectacolul deprimant al corupţiei şi trivializarea vieţii publice româneşti nu au fost rezultatele unor accidente de parcurs ale tranziţiei, ci etape asumate în strategia de a relativiza sau compromite alternativele sistemului politic actual.

Descumpăniţi de mersul lucrurilor politice, surprinşi de evoluţiile economiei mondiale şi având în faţă încă patru etape electorale până în decembrie 2009, românii nu ştiu ce drum să aleagă. Iar referendumurile de maidan, cu falsele lor dileme, au consumat minima disponibilitate pentru politică pe care un corp electoral ţinut în faţa emisiunilor de divertisment le are. După ce, pe cât de asurzitoare, pe atât de iraţionale, campaniile pentru referendumuri au redus toată disputa politică la confruntarea dintre "noi" şi "ei", dintre "cei buni" şi "cei răi", e aproape imposibil să mai recreezi un spaţiu politic normal. De aceea, pentru foarte mulţi dintre alegători, cel mai firesc gest de normalitate e retragerea din spaţiul public: absenteismul.

Absenteismul traduce în plan politic fie dezinteresul unor categorii de populaţie - de obicei dezavantajaţii - faţă de viaţa publică în general, şi faţă de alegeri în special, fie poate fi urmarea unui gest vag asumat prin care o parte a electoratului îşi afirmă dezacordul faţă de situaţia existentă. Dezinteres sau dezacord, absenţa de la vot, ba chiar până şi votul alb, avantajează clasa politică. Rămasă în competiţie, aceasta rezistă asalturilor şi se legitimează prin votul celor care încă, din inerţie sau din obligaţie civică, din clientelism sau din cauza afilierii partizane, mai participă însă, fără vlagă, la mascarada electorală. După ce, acum 18 ani, românii se repezeau la urne cu aceeaşi maturitate civică cu care, cu câteva luni în urmă, se aşezau la cozile pentru raţiile alimentare, după ce la referendumul pentru revocarea preşedintelui au participat încă mulţi dintre cei ce credeau că astfel apără principiile dreptăţii într-o societate dominată de relativismul moral, de la alegerile locale din 1 iunie nu mai sunt prea multe de aşteptat. Acesta să fie blatul de care vorbea preşedintele?