"Un neamţ" la curtea "regelui" Trump

Despre vizita la Washington a Preşedintelui Iohannis este vorba, desigur. Nu este deloc rău că are loc, chiar şi fără covor roşu. Faptul că se deschid uşi pentru România, la Casa Albă, nu este în sine o garanţie că lucrurile vor merge neapărat mai bine, dar este un bun prilej pentru a spera că impulsurile venite de la nivel înalt ar putea îndrepta lucrurile în această direcţie. Din ce perspectivă se vede cel mai bine profilul acestui eveniment?

Dinspre politica internă, cea din România, este dincolo de orice îndoială că întîlnirea cu Preşedintele Statelor Unite ale Americii, doar cîteva luni înaintea scrutinului nostru prezidenţial este, pentru Klaus Iohannis, un fel de "giuvaier al coroanei". Nici un alt candidat nu are cum să aspire la o asemenea distincţie, necum să o obţină. Preşedintele o va pune în valoare şi, într-un fel sau altul, va încerca să o exploateze consistent în competiţia deja deschisă pentru noul mandat de la Cotroceni. Cum şi cu ce rezultate efective, depinde de profesionalismul echipei cu care va merge în campania electorală. Dincolo de aceste circumstanţe, însă, atuul de imagine rămîne şi îşi va face efectul. Interesant este şi corelativul politic asociat vizitei: sărbătorirea a trei decenii de la căderea comunismului şi a 15 ani de la admiterea României în NATO. Şi asta, nu doar pentru că în România nimeni nu a schiţat vreun gest politic care să sugereze că vreo instituţie de stat sau entitate politică şi-ar fi propus să marcheze în vreun fel sau altul aceste remarcabile puncte de reper ale istoriei noastre recente! Nu încape nicio îndoială, nici unul dintre ele nu ar fi putut avea loc fără implicarea esenţială a Statelor Unite. Nu doar a Statelor Unite! Faptul că la un deceniu şi jumătate de la adminterea sa în Organizaţia Atlanticului de Nord, România are un reprezentat în poziţia de Secretar General adjunct nu este cîtuşi de puţin o coincidenţă, ci un uriaş succes, diplomatic şi politic. Din nou, fără sprijinul Statelor Unite nu s-ar fi putut produce. Din această perspectivă, postura asumată de Preşedintele Iohannis şi proiectată asupra vizitei de la Casa Albă este consistentă: "...ţara noastră va continua să fie un partener strategic solid şi un aliat responsabil şi de încredere al Statelor Unite ale Americii, una dintre priorităţile politicii externe a României fiind consolidarea relaţiei transatlantice şi a securităţii spaţiului euroatlantic".

Privit din orizontul relaţiilor bilaterale, evenimentul va avea, desigur, greutatea pe care i-o vor da înţelegerile concrete pentru care cei doi preşedinţi vor bate palma. Partea română, ca şi cea americană, a făcut referire clară la domeniile securitate şi relaţii economice. Comunicatul Casei Albe, cu un plus de concreteţe pe relaţiile comerciale echitabile şi pe domeniul energetic. În traducere liberă, este clar că discuţia bilaterală va face un tur de orizont al situaţiei de securitate din zona României, unde temele majore sunt Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi nu în ultimul rînd Turcia. Nu doar pentru a face schimb de idei sau păreri, ci şi, sperăm, pentru a desena soluţii noi, complementare celor existente, pentru asigurarea securităţii României. Focarele deschise de conflict create de abordarea "originală" a Moscovei în privinţa relaţiilor sale cu Ucraina şi cu zona adiacentă din care face parte şi România, cît şi de schimbările masive în poziţionarea Turciei faţă de SUA şi Rusia sunt motive serioase de îngrijorare. România are nevoie de măsuri active pentru creşterea capacităţii sale de contracarare a ameninţărilor directe ale Kremlinului, ameninţări care vizează inclusiv pragul nuclear. Odată cu încetarea valabilităţii tratatului dintre SUA şi Rusia privind rachetele cu rază medie de acţiune se creează importante probleme noi de securitate pentru România, ca şi pentru alte ţări din zonă. În acelaşi context, securitatea în zona Mării Negre, devenită un poligon de teste şi provocări în competiţia mai largă pe care Rusia a angajat-o cu Statele Unite şi cu Europa, va fi parte din dosarul problemelor aflate pe masa dis-cuţiilor Trump-Iohannis. Singurul contratimp în relaţia bilaterală pare să fie "parteneriatul strategic". Unul dintre puţinele produse cu mare greutate politică ale erei post-decembriste a României. Formularea se află în centrul textului părţii române, dar nu şi în cel al părţii americane. Ar putea fi o simplă "problemă de stil", dacă parteneriatele strategice în politica SUA nu ar avea istoria pe care o au în perioada post-război rece. Şi anume, una de rău augur pentru noi. Fără să scotocim meandrele politicii şi ale diplomaţiei americane, trebuie reamintit că Administraţia Clinton a pus capăt, oficial, "relaţiei speciale" a Statelor Unite cu Marea Britanie, o relaţie infinit mai consistentă istoric decît parteneriatul nostru strategic, iar prin aceasta a pus capăt erei celui de al doilea război mondial, marcată de angajamentele Cartei Atlanticului, ţinută în viaţă, într-un fel sau altul, pe tot parcursul războiului rece. Al doilea "parteneriat strategic" pe care SUA l-au reconsiderat masiv a fost cel cu Turcia care, din aliat strategic în componenţa NATO, a devenit un fel de semi-continent plutind în derivă în apele tulburi ale competiţiei dintre SUA şi Rusia. Comparativ cu parteneriatul nostru strategic, din nou, distanţa este enormă! România nu are alternativă şi nici viitor în afara parteneriatului său strategic cu SUA, doar că mijloacele de care dispune şi relevanţa ei geopolitică sunt infinit mai reduse decît a fost cazul pentru Marea Britanie, Turcia sau pentru Germania, reconsiderată şi ea, negativ, de politica americană pe parcursul ultimelor patru mandate prezidenţiale de la Casa Albă!!! Asta, ca să dăm doar cîteva exemple! Cu alte cuvinte, Preşedintele Iohannis ar trebui să aibă ca prioritate zero a interacţiunii sale diplomatice la Casa Albă, revigorarea, promovarea, îmbogăţirea, deschiderea cît mai generoasă spre viitor a Parteneriatului strategic România-SUA.

În sfîrşit, din perspectiva europeană, întîlnirea Iohannis-Trump nu schimbă ora oficială la Bruxelles, dar reafirmă apartenenţa solidă a României la clubul euro-atlantiştilor, un club cu o poziţie nu tocmai comodă în noul sistem de putere al UE, structurat în jurul axei Berlin-Paris, altfel tot mai şubredă şi tot mai periculos înclinată către Moscova.