Un proiect pentru Europa

De ce ne trebuie un proiect? Ce s-a întîmplat cu cel în care evoluează Europa de mai bine de jumătate de secol? Dacă aş fi prea grăbit aş spune: s-a stricat! Dovezi sunt pe toate drumurile şi unde le cauţi şi unde nu. Trecut de la Comunitatea cărbunelui şi oţelului la Spaţiul economic unic şi de acolo la conglomeratul instituţional numit Uniunea Europeană, proiectul cu care Europa a plecat la drum, după încheierea celui de-al doilea război mondial, a suferit de-a lungul timpului nu transformări şi nici modificări, ci un lung şir de malformaţiuni politice şi instituţionale. Rezultanta este un produs neviabil, care nu avea cum să reziste prea mult, iar ca dovadă, la primul şoc mai dur al realităţii, ansamblul dezlînat de curţi, incinte, turnuri şi maşinării instituţionale fără prea mare legătură unele cu altele, zace ca un morman de fiare vechi, incapabil să răspundă vreunei comenzi sau să producă măcar un răspuns coerent la problemele cu care este confruntat. De la modelul economic general, la politicile capabile să-l susţină, de la finalităţile sociale şi politice ale ciclopicei construcţii, pînă la soluţiile instituţionale şi juridice, de la balanţa comunitar-interguvernamental, la politici interne-politici externe, nimic din ceea ce ar trebui să susţină "marea construcţie" nu mai este în picioare, pe nimic nu se poate baza cineva: nici cetăţeanul, nici politicienii. Axa Franţa-Germania a devenit o simplă oişte Paris-Berlin, bine înfiptă în gardul problemelor de nesoluţionat ale Uniunii. Posibilul triunghi Franţa-Germania-Marea Britanie are un vîrf mai mult în afara Uniunii, decît înlăuntru, cît despre laturile care leagă cele trei centre de putere ele există doar pentru fotografiile de protocol. Cu excepţia celor două orfeline, Merkel, Holande, care se întîlnesc tot la două-trei zile ca să-şi plîngă una pe umărul celeilalte şi să se asigure de sprijinul reciproc - "adevărul este că lumea asta nu ne merită!" - relaţiile dintre Germania şi Franţa nu mai înseamnă nimic în ecuaţia politică a Uniunii. Noii veniţi în club, după reunificarea Germaniei şi prăbuşirea sistemului sovietic în centrul, estul şi sud-estul Europei, mai mult îi deranjează pe "seniori": Polonia, pentru că este prea mare şi nu vrea deloc să se împrietenească cu Rusia, la fel ca şi ţările din nordul baltic, de altfel; Bulgaria şi România pentru că sunt pline de rîia corupţiei, iar pe deasupra mai ţin şi coada pe sus, exact cînd nu e cazul, ca să nu mai vorbim despre Ungaria, care face tot ce-i trece prin cap, fără să-i pese nici măcar de ameninţările cu sancţiuni ale Europei, după care... ce să vezi?... toată lumea uită de sancţiuni şi de "afronturi", iar Ungaria lui Orban devine, ca prin minune, mai importantă şi mai frecventabilă decît înainte! Ţările din sud sunt prea sărace şi prea pline de datorii, iar cele din nord prea preocupate de bătălia cu marea criză economomică pentru a se mai interesa îndeaproape de ceea ce se întîmplă cu proiectul european. Problemele cheie ale politicii externe şi de securitate - Rusia, Ucraina, Turcia, vecinătatea estică, au rămas fără nici un răspuns, la fel ca şi marile crize internaţionale din nordul Africii, pînă în Marele Orient. În sfîrşit, tema coordonării şi realizării unei capacităţi comune de apărare şi proiecţie a puterii militare e mai moartă în coteţ decît purcica din zicala românească. În loc să aibă pe agenda zilei elementele necesare întăririi, dezvoltării şi definitivării proiectului european, politicienii în mîinile cărora stă decizia astăzi sunt total absorbiţi de problema posibilelor "evadări" din plutonul comunitar. Pe unii ar fi vrut să-i expulzeze, aşa ca un fel de test, (Grecia), pe alţii ar vrea mai degrabă să nu-i piardă, cum este cazul Marii Britanii. Exiturile sunt astăzi pe agendă, nu finalizările! La o privire grăbită, cum spuneam, cineva ar putea spune: istoria şi-a ieşit din ţîţîni, iar proiectul european s-a trezit, fără să bage lumea de seamă, în afara ei, mai precis alături cu ea, prin porumbişte! Adevărul este însă altul şi stă bine ascuns între faldurile şi piruetele politicienilor care vor să ascundă ceea ce nu prea le convine să se ştie, aşa, pe toate uliţele: proiectul eurpean nu s-a stricat, nici nu a fost împins afară din istorie de cine ştie ce forţe negre ale "naturii", ci a fost "asasinat" la adăpostul întunericului, omorît cu pumnalul, pe la spate, chiar de către cei care, la lumina zilei, se laudă că îl promovează, politicienii Europei! Creşterea şi dezvoltarea proiectului european au avut drept consecinţă esenţială, în plan politic, dezvoltarea unei fracturi, transformată treptat în cîmp de confruntare "pe viaţă şi pe moarte". Mecanismele politice locale au continuat să legitimeze şi să urce la putere reprezentanţi ai fiefurilor politice locale, naţionale, statale. În acest timp, însă, noile legiuni, ridicate în spatele puterii imperiale de la Bruxelles, s-au consolidat şi au muşcat tot mai mult şi mai cu sete din privilegiile şi puterea de decizie ale elitelor locale, transferîndu-şi, sub giulgiul birocraţiei centralizate a sistemului Uniunii Europene, puteri de decizie şi legiferare care le-a propulsat într-o sferă de putere de sine stătătoare. Înainte chiar de a-şi fi încheiat parcursul construcţiei instituţionale şi politice, economice şi sociale, proiectul european s-a îmbolnăvit de una dintre maladiile clasice ale sistemelor imperiale: lupta dintre noul centru de putere şi vechile structuri, locale. Între Roma imperială şi URSS nu este nici o deosebire de esenţă, din acest punct de vedere. Timpul nu a modificat nimic! Dezvoltarea incredibil de rapidă şi generalizată în Europa "veche" - Franţa, Marea Britanie, Germania, a formulelor politice "naţionaliste", care reclamă de fapt repunerea în drepturi a decidenţilor politici naţionali şi punerea totală sub control a puterii "birocratice" de la Bruxelles nu este altceva decît reacţia de apărare, contraatacul la baionetă împotriva legiunilor puterii de la Bruxelles. Exact ca şi în cazul Romei vechi, ori a URSS, cel mai eficient mod în care elitele locale pot prăbuşi eşafodajul elitelor imperiale este să le scufunde platforma pe care există: instituţiile imperiale. Proiectul european zace în ruină, nu pentru că are atît de mult "neregularităţi" şi erori de construcţie; nu pentru că Istoria l-a aruncat în "peisaj", nici pentru că necunoscute "viclenii" ale forţelor care concură la stăpînirea lumii au complotat pentru distrugerea lui, ci pentru că elitele locale s-au răsculat şi sunt hotărîte să strice şandramaua concurenţei căţărată pe meterezele bruxelleze, cu pretenţia că vor, pot şi sunt îndreptăţite să-şi taie partea leului din avantajele şi privilegiile "marelui proiect".

Întrebarea inevitabilă: este posibil un alt proiect pentru Europa?