Va fi împinsă Europa către Weimar de independenţa absolută a BCE?

Circul ieftin din Statele Unite s-a terminat, cel puţin până la începutul anului viitor, aşa că a venit vremea să ne mutăm atenţia către cel din Europa.

Circul european este la fel de ieftin, în ceea ce priveşte "calitatea" spectacolului şi a actorilor, dar se va dovedi extrem de costisitor pentru cetăţeni. Ei vor trebui să achite atât preţul biletelor de intrare cât şi a celor de ieşire, fără a cunoaşte natura reprezentaţiei din spatele cortinei.

De câteva zile, Banca Centrală Europeană a pornit un nou asalt politic şi mediatic, ca urmare a apropierii zilei în care va trece şi la supravegherea directă a celor mai mari instituţii financiare de pe continent.

Mecanismul Unic de Rezoluţie a crizelor bancare îi pune la dispoziţie puteri discreţionare, dar se pare că acestea nu sunt suficiente. BCE vrea neapărat şi garanţii ferme din partea guvernelor, înainte de a trece la efectuarea unui nou test de stres.

Aceste garanţii trebuie să fie prezentate sub forma banilor publici disponibili în orice moment pentru acoperirea deficienţelor de capital ale băncilor. La sfârşitul săptămânii trecute, Mario Draghi a declarat că "eficienţa acestui exerciţiu va depinde de disponibilitatea aranjamentelor necesare pentru recapitalizarea băncilor, inclusiv prin susţinerea din fonduri publice", iar "pregătirile trebuie să fie gata înainte de evaluarea noastră".

Dar de ce nu este suficient programul de bail-in, prin care creditorii băncilor, inclusiv deponenţii, trebuie să fie supuşi unui haircut înainte de alocarea oricăror fonduri guvernamentale? Este foarte posibil ca pierderile din portofoliile de credite să fie cu mult mai mari decât estimările de până acum, o primă indicaţie fiind datele publicate de FMI în raportul asupra stabilităţii financiare globale.

Repartizarea acestor pierderi are potenţialul de a creşte tensiunile între membrii zonei euro, după cum arată şi primele divergenţe din cadrul Eurogrupului.

Bloomberg scrie că Jeroen Dijsselbloem, ministrul de finanţe al Olandei şi preşedinele Eurogrupului, se pronunţă pentru recapitalizarea băncilor cu ajutorul fondurilor alocate prin intermediul Mecanismului European de Stabilitate, în timp ce ministrul de finanţe al Germaniei a precizat că "susţinerea directă a băncilor prin MES se poate face doar prin schimbarea Constituţiei ţării sale".

Nu este greu de ghicit cine sunt ţările care se pronunţă pentru trecerea la un nivel superior de socializare a pierderilor bancare din Europa.

Conform unei ştiri de la Bloomberg, testul de stres aplicat principalelor bănci europene, în prima parte a anului viitor, va include evaluarea expunerilor faţă de guverne, precum şi "forţarea" băncilor să recunoască mai multe dintre creditele neperformante din portofolii.

Oficialii BCE se vor întâlni pentru a stabili nu doar metodologia testului, ci şi părţile acesteia care vor fi prezentate public. În condiţiile în care deponenţilor şi celorlalţi creditori li se cere să participe obligatoriu la salvarea băncilor aflate în dificultate, oare nu ar fi fost necesar ca toată metodologia şi rezultatele să fie prezentate public? În fond, cetăţenii europeni au ajuns la un nivel superior de înţelegere, care le permite să nu intre în panică şi nici să interpreteze greşit vremurile istorice pe care le trăiesc.

Dar este Uniunea Bancară soluţia pentru criza financiară a Europei? În opinia profesorului Richard Werner, de la Universitatea Southampton, noua structură nu reprezintă, nici pe departe, soluţia, ci este chiar o cale greşită.

Conform unui articol din publicaţia austriacă online Format, Werner a declarat că "BCE reprezintă Reichsbank-ul reînviat", făcând o paralelă cu banca centrală a Republicii de la Weimar, care, asemenea Băncii Centrale Europene, nu răspundea în faţa nimănui. "Măcar Bundesbank-ul răspundea în faţa Parlamentului", a continuat Werner, respingând ideea că BCE ar fi un moştenitor al băncii centrale a Germaniei postbelice.

Independenţa absolută a Reichsbank-ului i-a permis să adopte o strategie dezastruoasă, după cum a mai declarat profesorul german, rezultatul final fiind o hiperinflaţie care a deschis calea venirii la putere a lui Hitler.

După ce a amintit că majoritatea masei monetare este rezultatul creditelor acordate de bănci, care nu sunt "intermediari financiari" ci "creatori ai banilor", Richard Werner propune oprirea emisiunilor de obligaţiuni guvernamentale şi înlocuirea acestora prin credite directe obţinute de stat de la băncile de pe piaţa internă.

Dar nu este aceasta o soluţie care pare a fi echivalentă cu stingerea focului prin turnarea de combustibil suplimentar, în condiţiile în care gradul de îndatorare din Europa este deja la maxime istorice?

Profesorul Werner consideră că există două tipuri de credite, bune şi rele, cele bune conducând la crearea unor noi bunuri şi servicii şi promovând o creştere economică neinflaţionistă. Pe de altă parte, creditele "rele" sunt cele pentru consum.

Întrebat de ce o astfel de idee nu a apărut până acum, profesorul Werner a răspuns că "de vină este, probabil, inerţia", dar nu a uitat să sublinieze şi interesele financiare semnificative din jurul pieţei obligaţiunilor guvernamentale, în special cele ale marilor bănci de investiţii.

Soluţia sa este, deci, condamnată la uitare, iar Banca Centrală Europeană îşi va continua presiunile asupra guvernelor europene şi din noul său rol, de pilon central al Uniunii Bancare.

Oare va reuşi BCE, de data aceasta, să facă uitată supervizarea deficitară din perioada premergătoare crizei şi să se reinventeze ca model de competenţă imparţială?