Victoria de la Haga

Orice om întreg la minte şi cu un strop de suflet viu se întreabă: cît mai poate lumea îndura "spectacolul" sinistru, tragic, obscen şi barbar al invaziei militare a Rusiei în Ucraina. Ok, înţeleg. Drastice măsuri de restricţionare economică împotriva vîrfurilor oligarhice şi a oamenilor din cercul zero al puterii, inclusiv Putin. Costuri economice masive pentru Rusia prin debranşarea de la instrumente vitale ale reţelei bancare internaţionale, blocarea unei părţi din aseturi. Blam politic şi condamnări pe toate tonurile din stalul ocupat de marea majoritate a statelor lumii. La galerie, se pot auzi, totuşi, şi slabele aplauze ale susţinătorilor putinieni număraţi pe degetele de la o mînă. China pare că refuză să se aşeze hotărît, undeva, în sală. Pentru camerele de luat vederi, pozează în "sfătuitorul de bine al fiului rătăcitor". Pe sub masă, gurile rele zic că nu i-a refuzat lui Putin cel puţin anumite forme de sprijin, mai ales economic. În marile amfiteatre ale democraţiilor lumii, aplauze la "scenă deschisă": Congresul Statelor Unite, Budestagul Germaniei, Parlamentul Canadei. Eroismul şi hotărîrea cu care Ucraina rezistă, refuză să se predea, sunt răsplătite cu chemări repetate la rampă ale actorului principal, Volodimir Zelenski. O ţară, însă, cu oameni, străzi, oraşe, ogoare, uzine, case şi clădiri publice, căi de comunicaţii şi instalaţii critice, este supusă, zilnic, oră de oră, metodic, distrugerii prin foc şi explozii. Ea, Ucraina, cît mai poate rezista? Mii de oameni morţi, zeci de mii răniţi, milioane fugiţi cu boceaua în băţ, părăsindu-şi casele, avutul, munca şi viaţa de zi de zi pentru a lua calea dezrădăcinării. Copii înstrăinaţi de părinţi, părinţi înstrăinaţi de bunici, bunici înstrăinaţi de pămîntul pe care l-au călcat liniştiţi, pînă mai ieri. Pămîntul lor. Cine şi ce să facă pentru a pune capăt coşmarului? America, NATO?

Statele Unite şi-au legat singură o gigantică ghiulea de picioare, oferind lui Putin pe tavă, în acelaşi timp, un set de aripi duble, ca să poată zburda mai în voie decît ar fi crezut el însuşi, vreodată, că va putea să zburde. Prin vocea Preşedintelui Biden, superficial, ca să nu zic pe şleau rău sfătuit, lumea a aflat că orice implicare militară a SUA în conflictul din Ucraina, directă, sau indirectă prin intermediul NATO, este exclusă. De ce? Întrucît ar antrena (automat?) declanşarea Celui de al Treilea Război Mondial. Chiar dacă nu conţinea şi complimentele de rigoare, invitaţia pentru invazia Rusiei fusese semnată. Şi....ca să nu rămînă fraza neclară sau incompletă, Lavrov a adăugat repede că acesta nu poate fi decît unul nuclear! Iar, ca să nu mai existe nici un dubiu, Putin s-a grăbit să pună în stare de alertă arsenalul atomic al Rusiei şi să se declare că este gata să aducă la graniţa dintre Belarus şi Ucraina mijloacele tactice necesare. Şi, atunci, ce ne mai rămîne?

Cu cea mai importantă dintre instituţiile internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU, ne-am lămurit: este blocată din cauza dreptului de veto la Rusiei. Adunarea Generală s-a dezmorţit puţin, dar rezoluţiile ei sunt doar recomandări, nu au valoare nici de calificare juridică a agresiunii, nici de mijloc prin care statele să fie autorizate să intervină împotriva agresorului pentru a pune capăt acţiunii militare. Despre OSCE, Consiliul Europei nu mai are rost să vorbim, ele sunt doar piese dintr-un muzeu al tristelor figuri.... de ceară. Să aşteptăm o minune? Să sperăm că ucrainienii nu vor ceda, în nici un fel de condiţii, înainte de a obţine oprirea acţiunilor militare ale Rusiei şi garanţia retragerii trupelor de invazie de pe teritoriul lor? Un cutremur politic la Moscova, în urma sancţiunilor, a semi-eşecului militar şi a giganticului eşec politic, în urma căruia regimul putinian să fie măturat de pe scena istoriei? Pînă să se hotărască "Istoria" cum şi dacă va salva Ucraina de coşmarul în care a fost aruncată, o rază de speranţă s-a zărit, firavă, de la Haga. De la Curtea Internaţională de Justiţie, unde Ucraina a înaintat, încă din primele zile ale invaziei ruseşti, un dosar complex, menit să desfiinţeze aberanta motivaţie politică a invaziei ruseşti, formulată public chiar de Putin, să oprească acţiunile militare ale Rusiei de pe teritoriul ei, să obţină, în cele din urmă, certificarea juridică a agresiunii la care a fost şi este încă supusă, cu toate consecinţele care decurg de aici atît pentru Ucraina, cît şi pentru Rusia, inclusiv cele antrenate de încălcarea legilor umanitare ale războiului şi de consecinţele acţiunilor trupelor ruseşti împotriva populaţiei civile, care pot fi încadrate ca genocid. Zilele trecute, Curtea a făcut cunoscut lumii că "Federaţia Rusă trebuie să suspende operaţiunile militare de pe teritoriul Ucrainei începute la 22 februarie, 2022", adăugînd că Rusia are obligaţia de a asigura acelaşi lucru şi pentru alte forţe care s-ar afla sub controlul ei sau ar fi sprijinite de ea.

Cînd evaluăm valoarea juridică a acestor cuvinte care, luate de sine stătător, sună clar ca o sentinţă de condamnare a Rusiei, trebuie să avem în vedere mai multe elemente esenţiale. Suntem departe de o sentinţă, în bună regulă. Cuvintele respective au fost pronunţate de unul dintre judecătorii Curţii, în virtutea autorităţii ce îi este conferită acestei instituţii din sistemul organizaţional al ONU, aceea de a institui, încă din faza preliminară a procedurii, chiar înainte de intrarea pe rol a dosarului, mult înainte de o cercetare şi o judecată propriu-zisă, de pronunţarea unui verdict, condiţiile care feresc populaţia civilă de consecinţele cele mai vitrege ale unei acţiuni care s-ar putea dovedi, sau nu, o agresiune sau o încălcare a dreptului internaţional umanitar sau a legilor războiului. Autoritatea de jurisdicţie, aceea de a se sesiza, de a accepta pe rol, de a judeca apoi dosarul supus Curţii de la Haga de către Ucraina şi de a pronunţa o sentinţă, este încă în suspensie. O asemenea autoritate se instituie, doar în două situaţii: 1. dacă şi numai dacă statele aflate în litigiu au recunoscut anterior un drept automat al Curţii de a judeca litigiile în care ar putea fi implicată ţara respectivă; dacă nu, prin recunoaşterea acestui drept, strict pentru dosarul cu care a fost sesizată Curtea, într-o speţă anume. Prima variantă cade. Rusia nu a recunoscut autorizarea automată a Curţii de la Haga de a judeca cauzele care ar privi-o şi cu care ar putea fi sesizată (fie vorba între noi, cu excepţia Marii Britanii, nici un alt stat membru permanent al Consiliului de Securitate nu şi-a dat acordul pentru recunoaşterea automată a juristicţiei Curţii în dosare în care ar putea fi vizate!!!); 2. Pînă acum Rusia nu a dat nici un semn că ar fi interesată să recunoască autoritatea de judecată a Curţii ONU în dosarul înaintat de Ucraina împotriva ei. Consecinţa previzibilă, cu cea mai ridicată probabilitate, este aceea că dosarul nu va ajunge niciodată pe rolul Autorităţii de la Haga, deci nu va fi nici cercetat pe fond, nici judecat şi nici nu va primi vreun verdict.

O înfrîngere pentru Ucraina? Pentru toţi cei care încă mai cred că Dreptul Internaţional are forţa nu doar de a modela şi modera acţiunile statelor, ci şi de a impune oprirea şi sancţionarea celor care încalcă flagrant acest drept? Cu siguranţă NU! Ba, chiar şi în domeniul dreptului este o victorie, chiar dacă nici pe departe decisivă. S-a făcut doar primul pas într-un demers care nu se va încheia cu dosarul Ucraina-Rusia, dar care cu siguranţă a început de la el. Pentru Ucraina este o uriaşă victorie politică. Pentru dreptul internaţional este doar primul pas pe calea formulării unor soluţii capabile să rezolve rapid, eficient, nu doar conflictele în care sunt antrenate doar statele mici, lipsite de mijloace nucleare, care au încălcat pacea şi securitatea lumii, care au încălcat dreptul umanitar sau legile recunoscute ale războiului, care au dezlănţuit nediscriminatoriu distrugerea asupra populaţiei civile, ci şi pe cele în care sunt implicate marile puteri nucleare. Prin Tratatul de Neproliferare, aceste state şi-au asumat obligaţii foarte stricte cu privire la prezervarea păcii în lume, la eliminarea forţei şi ameninţării cu forţa din relaţiile lor internaţionale, mai general, cu privire la comportamentul în raport cu celelalte state, care şi-au asumat obligaţia de a nu deţine arme nucleare. Prin acţiunea din Ucraina, Rusia a deraiat deja, semnificativ, de la aceste obligaţii, iar sancţiunile împotriva ei, nu doar economice, ci şi juridice, trebuie raportate la întregul cadru legal pe care Rusia l-a recunoscut. Putin şi regimul său trebuie confruntaţi cît mai sever cu consecinţele acţiunilor pe care le-au întreprins în dispreţul absolut al dreptului internaţional. Şi, credeţi-mă pe mine...de data aceasta pe cuvînt: nimeni nu ştie mai bine acest lucru decît Serghei Lavrov, omul care nu întîmplător şi nici aberînd pur şi simplu, a spus lumii, în faţa camerelor de luat vederi, că Rusia nu a invadat Ucraina!!! Dacă ar fi admis public faptul, pentru el şi pentru Rusia, consecinţele erau evidente, severe, imediate şi de neocolit!!!