VOCI O greşeală strategică a PSD hăituieşte politica românească

Decizia clasei politice, în frunte cu PSD, de a prelungi mandatul preşedintelui la cinci ani provoacă o sincopă în exercitarea puterii executive şi reprezintă unul dintre motivele pentru care actualul "establishment" se luptă cu polarizarea electoratului. PSD şi-a făcut singur acest rău, iar încercările recente de "reformă" a justiţiei sunt, de fapt, experimente în repararea acestei greşeli strategice.

În anul 2003, mandatul preşedintelui a fost prelungit la 5 ani, la iniţiativa PSD şi cu largul concurs al PNL şi PD. Odată cu această schimbare, au apărut diferenţe între alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale: parlamentare în 2004, 2008, 2012, 2016, 2020, 2024; prezidenţiale în 2004, 2009, 2014, 2019, 2024.

În atare condiţii, avem diferenţe de cel puţin un an între alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ceea ce înseamnă că, într-o analiză actuală, corupţia, sărăcia, proasta guvernare şi lipsa de viziune fac ca un partid care câştigă alegerile parlamentare să le piardă pe cele prezidenţiale. Se erodează prin "greaua moştenire", măsuri nepopulare, reforme greoaie şi corupţie.

Abia în 2024, adică o dată la 20 de ani, se suprapun cele două tipuri de alegeri. În condiţiile politice actuale, adică o situaţie polarizată, cu un partid mare "de stânga" şi mai multe "de dreapta", un singur partid ar putea câştiga tot, de la Cotroceni în jos, inclusiv europarlamentarele.

La o primă vedere, PSD-ului i-ar fi cel mai uşor să obţină această victorie completă. Cu un procent de aproximativ 40% la urne, reprezentând oriunde între 2,9 (locale 2016) şi 5,2 milioane de voturi (prezidenţiale, Ponta), în funcţie de scrutin, Partidul Social Democrat este primul plasat. Deja are 51% dintre primari, iar cu alianţe politice comode, puterea parlamentară.

Am presupune că, dintr-o populaţie votantă de aproape 19 milioane, doar 20% conduc ţara. Acest procentaj sare la o treime în preajma alegerilor prezidenţiale, dar tot reprezintă mai puţin decât o majoritate a românilor, este doar aproape de majoritatea celor care ies la vot. Este pur şi simplu cel mai mare partid din România pe baza lipsei de implicare politică a aproximativ şapte milioane de cetăţeni. Nu am luat în considerare faptul că aproximativ trei milioane de votanţi lucrează în străinătate, ei reprezentând, de asemenea, atât electoratele tuturor partidelor actuale (cu o pondere mare anti-PSD), cât şi oameni care nu votează deloc.

Pentru fiecare tânăr din Piaţa Victoriei care demonstrează pentru orice, de la tratamentul corect al culturilor de avocado şi până la susţinerea luptei anticorupţie, există doi, trei bătrâni mai puţin educaţi, săraci şi care nu demonstrează, dar care se întreabă sincer de ce tânărul ăla nu munceşte, pentru a le plăti pensiile. Distanţa dintre cele două categorii este imensă. Asta este realitatea şi acolo intervine PSD.

PSD-ul este majoritar şi reprezentativ, prin orice mijloace, faţă de oamenii bătrâni sau care îmbătrânesc şi vor stabilitate şi predictibilitate socială în ultimele decenii din viaţă, din rural şi oraşe mici, oameni conservatori, puţin educaţi şi, uneori, naţionalişti. Lor li se adaugă un mic procentaj de tineri, idealişti de stânga şi socialişti de rit european. Mai departe de politica de la centru, aceste ultime categorii nu reprezintă mare lucru. De principiu, PSD oferă, acolo unde statul român nu bate, chiar dacă ilegal sau în mod corupt, soluţii la funcţionarea (cât de cât a) societăţii. Croieşte un contract social separat şi funcţional într-o ţară săracă.

La alegerile prezidenţiale din toamna lui 2019, PSD-ul va fi, în continuare, la putere. O sumă de factori sociali, economici şi politici vor aduce, însă, o erodare profundă pentru imaginea partidului. Vorbim aici despre avertizările cu privire la o nouă criză economică şi posibila ei derulare, la provocări majore pe linie europeană şi globală (criza imigranţilor, terorismul, resurgenţa Rusiei etc.), la continuarea luptei anticorupţie şi o nemulţumire destul de mare în rândul populaţiei anti-PSD care deja se manifestă prin mişcări de stradă.

Cu toate acestea, este absolut sigur că un candidat al PSD-ului va ajunge în turul doi. Fără tăgadă, chiar şi o creangă de brad să pună PSD în cursă tot ar strânge undeva la minimum două milioane de voturi. Asta spune destule despre unitatea unui partid constant atacat de provocări sistemice, interne şi externe.

În 2019 ne-am afla şi la 15 ani de când un om susţinut de PSD n-a mai stat la Cotroceni, 19 ani de când a câştigat PSD Preşedinţia României. Creanga n-ar câştiga, indiferent că este de brad sau gorun; indiferent că este român, străin, minoritar sau nepătat de corupţie. Pe de o parte, motivul este preşedintele în funcţie, Klaus Iohannis, care este favorit în sondaje, pe de alta avem acea erodare de aproximativ doi ani de zile între data preluării guvernării (decembrie 2016) şi data alegerilor (decembrie 2019). Un vot negativ la adresa candidatului susţinut de PSD este probabil.

La alegerile prezidenţiale din 2019, aşadar, PSD doar face un show de prezenţă şi aproape sigur pierde. În 2020, la alegerile locale şi parlamentare, este foarte posibil, de asemenea, să scadă sub maximul istoric din 2016, ba chiar să piardă câteva procente bune din acel 40% din electorat.

Dar în 2024, adică peste 7 ani, PSD-ul poate aduna, dintr-o probabilă opoziţie, puterea politică de a-şi obţine mult-doritul "hat trick": locale, parlamentare şi prezidenţiale. Ce face până atunci, începând cu reforma justiţiei - în măsura în care PSD-ul este capabil să reformeze o justiţie care îl vizează la orice colţ - şi terminând cu guvernarea propriu-zisă, reprezintă experimente în a-şi repara greşeala comisă în 2003.

PSD-ului i-ar conveni acum un mandat prezidenţial de 4 ani, ca şi perioade similare pentru şefii parchetelor, toate suprapuse frumos, curat. Din perspectiva lor, atât timp cât există un alt om la Preşedinţie care nu este al lor şi care a numit-o pe Laura Kovesi, acea numire este politică. Chiar trebuie înţeleasă perspectiva asta, pentru că pe ei îi isterizează situaţia în care marea majoritate a celor ajunşi la închisoare sunt ai lor, dar lupta anticorupţie e "apolitică". Ei simt, practic, că tot efortul e îndreptat împotriva lor - şi chiar noi, ceilalţi, ştim că lupta anticorupţie are măcar statistic, dacă nu orbitor de evident legătură, în primul rând, cu PSD.

Paradoxal, în conservatorismul său natural, chiar PSD-ul ar trebui să se regăsească, în mesajul politic de "hai s-o lăsam mai moale cu reformele, că era bine şi înainte". Dar un sistem naţional (în principal, al lor) se dărâmă în lupta anticorupţie, iar realitatea politicii locale este identică sau măcar similară, pentru alte partide din Establishment, destul cât să poată acuza PSD ipocrizia situaţiei.

PSD-ul conduce un sistem funcţional la un nivel pe care oamenii tineri şi educaţi din oraşe nu-l percep. Atât timp cât arestarea membrilor săi pe teme de corupţie nu schimbă acel procentaj de 40% din electoratul care se prezintă la vot, nici nu au de ce să se reformeze. Să reformeze ce, exact? Un sistem funcţional, indiferent de numele sau forma sa, care merge de aproape 30 de ani şi îi aduce constant în Parlament şi în primării?

Da, într-adevăr, nu reuşeşte să le dea şi potul cel mare, cel puţin nu de la Ion Iliescu încoace, dar ăsta e un simplu accident calendaristic, pentru cel mai mare şi mai bine organizat partid din România. La cum a câştigat alegerile din ultima vreme, chiar credeţi că ar mai fi mult până când reuşeşte? 2024. E departe, dacă nu are succes în "experimente", până atunci.