VOCI Sunt eu cel ce sunt (II)

În prima parte a acestui eseu (intitulată, în mod voit bulversant, "Sunt eu cel ce sunt?") am vorbit despre noile forme de control care utilizează tehnologia în loc de religii şi ideologii şi care pot duce la diluarea conştiinţei individuale (şi, deci, a liberului arbitru) într-un ocean al conştiinţei de grup, colective, care poate anihila libertatea individuală, şi am observat că multe celebrităţi şi mulţi dintre cei care ne conduc ne-au identificat, ca populaţie, drept adevăratul duşman al Pământului. Ca în romanul Al cincilea val (Rick Yancey, Editura Art, 2015), nu mai e nevoie ca extratereştrii să ne extermine pentru a ne lua locul, o facem noi înşine, mult mai eficient.

Înainte de a trece la partea a doua a eseului, vă cer permisiunea să zăbovesc un pic asupra unuia dintre aspectele reliefate în prima parte.

Există profeţii care se împlinesc prin simplul fapt că se rostesc. Dacă vom fi bombardaţi cu ştiri despre iminenţa războiului ca soluţie finală, atunci avem toate "şansele" să ajungem să acceptăm sau să ne dorim războiul. În filmul Hoţul de cărţi, făcut după cartea omonimă a lui Markus Zusak (publicată în România de editura Rao, în 2014), o carte despre cel de-a doilea război mondial, a cărei poveste se derulează în Germania nazistă, copiii, tinerii şi oamenii simpli păreau sinceri entuziasmaţi de faptul că Germania pleacă la război. Probabil că ei aveau convingerea că războiul va dura cîteva săptămîni, după care soldaţii germani victorioşi se vor fi întors în glorie la căminele lor. Din documentarele de pe BBC sau Viasat History rezultă că acelaşi entuziasm de neînţeles îl aveau soldaţii francezi care plecau la război în 1914.

Pe de altă parte, gradul în care o profeţie sau o "profeţie" (o dorinţă pe care şi-o construieşte şi planifică cineva se numeşte în limbaj corporatist "wishfull thinking") se apropie de realitate depinde în măsură de persoana celui care emite profeţia. Dacă profetul Daniel le vorbea doar regelui Babilonului şi curtenilor săi, Ted Turner şi Bill Gates le vorbesc tuturor celor peste 4 miliarde de oameni care au acces la internet. Numele lor, în sine, sunt tag-uri, adică un fel de chei de căutare pe internet care concentrează browser-ele de internet pe aceste nume, rezultatul căutării fiind de ordinul milioanelor de pagini, în toate limbile pămîntului. Aşa că, dacă aceşti "profeţi" îşi doresc ca populaţia planetei să se reducă la 5% din populaţia actuală, atunci e foarte probabil ca multe alte milioane de persoane să îşi dorească acelaşi lucru şi, voluntar sau involuntar, să pună umărul la împlinirea acestei profeţii. De aici şi recrudescenţa cultului morţii de la tv.

Mai aproape de noi şi de zilele noastre sunt două astfel de "profeţii" rostite de două personaje destul de intens tag-uite în presa noastră electronică şi pe internet. O primă rostire este în legătură cu recent adoptata lege a insolvenţei simplilor particulari, cea de-a doua este în legătură cu dublarea alocaţiilor de stat pentru copii, dar amândouă trădează o concepţie fascistă despre lume, după care populaţia actuală nu doar că este prea mare, dar ea este compusă într-o măsură mult prea mare din exemplare alcoolice, degenerate, societatea, desigur, nefăcând o afacere prea bună dacă le permite acestora să îşi perpetueze specia (citat din nou dintr-o scrisoare emisă de un fost preşedinte SUA pe care nu l-aş fi bănuit de concepţii fasciste: Theodore Roosevelt). Declaraţiile de mai jos sunt de săptămână trecută şi sunt prezente peste tot pe internet: Adrian Vasilescu, BNR: " [debitorul] va trebui să plătească datoria [...]; un automobil -nu! un obiect de lux - nu! Bani pentru ţuică, pentru băuturi. Aproape 8% din totalul cheltuielilor se duc pe băuturi alcoolice".

Moise Guran, TVR: "Statul nu trebuie să îi încurajeze pe toţi cetăţenii să facă copii [...]. alocaţia nu ajunge la toţi cei 3,5 milioane de copii [...], nu câtă vreme la noi în ţară există 2 milioane de alcoolici [...] şi câtă vreme 2 milioane de părinţi trăiesc, alături de cei 900 de mii de copii ai lor, în sărăcie extremă".

Omul se defineşte, la propriu, ca fiinţă socială. Nu este singura fiinţă socială. Tot fiinţe sociale sunt şi elefanţii, de exemplu, precum şi multe specii de insecte, cum sunt albinele şi furnicile, dar şi păsările călătoare. Dar omul este singura fiinţă socială cu conştiinţa de sine individuală. Sau, ca să fiu mai precis, este singura astfel de fiinţă de care putem fi noi conştienţi.

Biologii sunt convinşi că există un fel de "conştiinţă de grup", un instinct comun prin care societăţile de albine, spre exemplu, comunică între ele. Nu există albina X sau Y, ci stupul, care este dominat de o albină - regina dotată, în principal, cu o capacitate specială de a emite semnale, instrucţiuni şi direcţii de acţiune a tuturor albinelor din stup. Păsările călătoare urmează liderul grupului, care se ghidează după un simţ special al polilor magnetici ai Pământului şi care, în acest fel, este capabil să ducă întregul grup la destinaţie. Elefanţii îşi însoţesc semenii pe ultimul drum ghidaţi de acelaşi tip de comunicare non-verbală în interiorul grupului pe care îl folosesc şi albinele şi furnicile. Nu este nevoie de cuvinte sau de gesturi pentru a înţelege semnificaţia informaţiei transmise. Este ceea ce, se va vedea în partea a III-a a acestui eseu, se numeşte hiper-comunicare. Deşi alegaţiile de mai jos sunt rezultatul unei simple intuiţii, îmi este clar că un astfel de instinct comun de comunicare l-au avut şi oamenii, la acel moment la care strămoşul comun al omului şi maimuţei era pe cale să sufere o speciaţie (=saltul la o altă specie). Şi noi, oamenii, am avut, în mod originar, o conştiinţă de grup.

De la conştiinţa de grup, în care omul se identifică prin "noi", la conştiinţa individuală, în care omul se identifică prin "eu", s-a parcurs un drum lung, inclusiv pe plan noţional şi lingvistic.

Primul şi cel mai important pas pe acest drum a fost acela în care un membru al grupului a optat să nu mai urmeze semnalul obligatoriu al conştiinţei de grup, momentul în care a decis că experienţa necesară supravieţuirii poate fi ferecată în cuvinte, ca într-o capsulă a timpului, reproductibilă la infinit, şi că, deci, nu mai este absolut necesar ca informaţia să fie "descărcată" din conştiinţa de grup. Acela, fără îndoială, a fost Primul Om.

Şi, odată apărute cuvintele, omul a putut spune: Eu sunt cel ce sunt. YHWH. Oamenii - persoane sunt făcuţi, aşa cum stă scris în Geneza, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a putut spune "eu sunt cel ce sunt", s-a făcut separaţia netă între "eu" şi "non-eu", între sinele fiecăruia şi toţi ceilalţi, între "eu" şi restul lumii. Acela care a putut spune că există pentru că este şi are un nume, acela a fost prima persoană.

Ce înseamnă, totuşi, "eu", dincolo de noţiunea juridică a persoanei?

Sunt eu, oare, doar genele mele? Dacă este aşa, ce anume din ADN-ul nostru ne face oameni? Ce anume din ADN-ul meu face din mine un Eu? Ce face din mine o Persoană?

Omul, în plan anatomic (sau fizico - chimic, dacă vreţi) este un ansamblu de celule de tip mozaic. Niciuna dintre acestea nu este identică alteia, întrucât nu respectă un cod genetic unic. Toate, absolut toate celulele, sunt diferite între ele. În interiorul întregului, aceste celule - unicat concură la formarea de tip mozaic a eului. De aceea, niciun corp fizic nu este identic cu altul. Nu se pot obţine prin clonare artişti geniali, cercetători şi oamenii de ştiinţă epocali sau "pur şi simplu un om de treabă". Acestea sunt fantezii, aşa cum declara Ulrich Bahnsen. Dar nici personajele malefice ale istoriei nu se pot re-construi prin clonare. Din fericire.

E evident că, inclusiv pe plan fizic, suntem unici, irepetabili. Şi, de fapt, este bine, este etic, este confortabil să credem asta.

În plan imagistic, "eu" înseamnă cel pe care îl pot vedea în oglindă, dar şi cel care, în somn, nu reuşeşte să se vadă în oglindă, întrucât în vis spaţiul şi timpul nu există. În plan senzorial, "eu" înseamnă Eul pe care îl pot percepe fizic, la fel cum pot percepe fizic şi non-eul. Dar "eu" sunt şi cel ce este conştient că există şi că, în plus, e diferit de lumea exterioară (non-eu). În sensul evoluţionismului, eul fiecăruia este şi animalul interior, atavismele fiecăruia, cele ce se află la originile îndepărtate ale speciei omului şi de care nu suntem conştienţi.

Pe plan mental şi psihologic, omul înseamnă cu mult mai mult decât omul în plan fizic, tri-dimensional. Este foarte probabil că mulţi dintre noi ne simţim bine în pielea noastră. E clar că Hitler, în momentele sale de glorie, se simţea bine în pielea lui, dar la fel stau lucrurile, să zicem, şi cu boxerul profesionist Floyd Mayweather sau cu vedeta pop Justin Bieber. Dar fiecare avem propriile dorinţe şi proiecţii mentale în ce ne priveşte, fiecare suntem într-un fel acum, diferit de cel în care eram acum 20 ani, să zicem, şi, foarte probabil, diferit de cel în care vom fi peste 20 de ani. De aceea suntem fiinţe ale opţiunii, şi nu fiinţe ale destinului. De aceea creştinii cred că oamenii se pot schimba şi îşi pot spăla păcatele.

Cred, însă, că cea mai importantă parte a eu-lui nostru nu se află în noi, ci în extensiile noastre în ceilalţi. Eu sunt şi emoţiile mele, întotdeauna canalizate către alţii, precum sunt şi amintirile mele, moştenirea mea culturală şi sunt, mai presus de orice, continuarea, extensia mea în cei care mă cunosc. Persoana mea este în sufletul celor care au compasiune pentru mine, stafia mea este în mintea celor care mă urăsc. Eu sunt nu doar cel ce se vede în oglindă şi face umbră Pământului, ci şi cel ce se află în sufletul sau în mintea celor ce au emoţii sau amintiri în legătură cu mine. Din acest motiv, eu exist nu numai în prezent, ci şi în trecut (şi eu, şi cei care mă cunosc, avem amintiri despre mine), precum şi în viitor (în opţiunile mele, în alegerile din viitor ale celor care vor fi pus preţ pe experienţă şi trăirile mele în ce-i priveşte). Eu sunt o fiinţă a timpului, o fiinţă, practic, atemporală.

Eu sunt alegerile şi opţiunile mele, cele care modifică permanent realitatea în care exist şi sunt.

Nu vreau să pierd aceste atribute pentru nimic, chiar dacă tot eu sunt şi inconştientul meu, instinctele, obişnuinţele şi trăirile mele necontrolate.

Noi toţi suntem parte din comunităţi care au, la nivel subliminal sau intuiţional, o conştiinţă de grup. Este o realitate indeniabilă. Ca persoană suntem nodul de care se leagă o infinitate de fire a căror substanţă este compusă din memoria, afecţiunea, emoţiile pozitive sau negative şi moştenirea noastră culturală. Dar această încâlceală (entanglement, în engleză) nu neagă conştiinţa individuală şi nici liberul arbitru, câtă vreme putem spune "eu", făcând astfel distincţie netă între propriul sine şi toţi ceilalţi, între "eu" şi "non-eu". În schimb, prin reînvierea ancestralei conştiinţe colective, în forma de dinainte de a fi făcut pasul către conştiinţa individuală, înainte de a fi spus "Eu sunt cel ce sunt", am putea (re)deveni părţi dintr-un întreg care este dincolo de conştiinţa noastră, dincolo de ceea ce ar trebuie să însemne "Eu". Am putea redeveni "Noi", eul, sinele, dizolvându-se în "noi", fără ca un membru al conştiinţei colective să-şi mai poată controla viaţa pe deplin şi fără a mai avea libertatea opţiunii contrare interesului de grup. Iar acest lucru este angoasant.

Prin consecinţele pe care le poate avea la nivel de libertate de conştiinţă şi de opţiune, conştiinţa de grup poate fi paralizantă.

Aşa că, nu vă miraţi că, într-o asemenea încâlceală, ca şi mine, mulţi se pot întreba: Sunt eu cel ce sunt?