Votul negativ între mercurial şi democraţie

Dacă de la actualul premier nu ar trebui să ne aşteptăm, prea curînd, la asumarea unor gesturi politice referitoare la instituţia parlamentară, altele decît cele care au devenit obişnuinţă, în mod nesurprinzător totuşi, nici dinspre actuala Opoziţie n-ar trebui să tragem vreo speranţă că lucrurile s-ar putea să stea altfel. Căci prea curînd, suntem convinşi, n-o să-i auzim nici pe domnii Stolojan şi Băsescu promiţînd cu îndîrjire sau într-o manieră insolită - mă rog, fiecare cum crede de cuvinţă să ne comunice, cum că primul-ministru din fruntea unui probabil guvern al Alianţei D.A., va veni personal în parlament să răspundă interpelărilor colegilor din opoziţie, aşa cum face, de pildă, şeful executivului britanic. Un atare pesimism ar putea fi pus pe seama faptului că, acum, un gest politic semnificativ, în sensul celor de mai sus, ar însemna ceva mai mult decît obişnuita promisiune făcută de către partide la începutul fiecărui ciclu electoral, cum că numărul ordonanţelor de urgenţă va fi mult diminuat etc. Pentru că problema nu constă, de fapt, atît în numărul ordonanţelor de urgenţă, cît mai ales în atitudinea executivului referitoare la substanţa reprezentativităţii instituţiei parlamentare. Gestul politic de care vorbim ar reprezenta, în acest caz, ceva cu totul diferit în evoluţia accidentatei noastre tranziţii, doar în condiţiile schimbării de atitudine faţă de rostul unei instituţii esenţiale a oricărei alcătuiri democratice. De altfel, ne asigură unii dintre istorici, România în toată perioada sa modernă s-a caracterizat totdeauna printr-o preeminenţă a executivului asupra legislativului. După 15 ani de tranziţie, ştim acum că nici după "89 instituţia parlamentară nu a fost altfel înţeleasă decît drept una care doar asistă la guvernarea democratică a societăţii. Nici un premier al tranziţiei nu a crezut, de fapt, cu adevărat în rostul acestei instituţii în administrarea politică a societăţii.

Pe de altă parte, pesimiştii de profesie continuă să observe că, totuşi, societatea românească nu este încă o democraţie. Au, poate, dreptate. Însă doar referitor la faptul că politicul autohton nu prea seamănă cu cel luat drept model şi care este funcţional în societăţile occidentale. În rest, importul componentelor care definesc o guvernare democratică ar putea fi considerat ca încheiat, chiar dacă acest dispozitiv democratic mai poate fi pervertit în unele dintre componentele sale. Privind lucrurile din această perspectivă, fenomenul ordonanţelor de urgenţă nu ar trebui pus, prin urmare, doar pe seama urgenţelor inevitabile administrării unei perioade de tranziţie, ci mai degrabă pe aceea a unei filosofii politice referitoare la natura reprezentativităţii asigurată de către instituţia parlamentară. Este un amănunt care nu prea le dă bătăi de cap actualilor lideri politici.

Ori, din acest punct de vedere, fenomene îndelung criticate, cum ar fi reducerea dezbaterilor publice sau marketizarea competiţiilor electorale, departe de a fi indicii ale racordării politicului autohton la modernitatea actuală, sunt mai degrabă simptome care ne arată că sunt ceva probleme cu modul în care este privită legitimitatea reprezentanţilor noştri, aşa cum rezultă ea în urma unui vot care are loc, totuşi, în cadrul unor reguli care sunt în mod evident democratice. Pentru că, aşa cum arată lucrurile, problemele se datorează în mod esenţial faptului că partidele par să fie convinse în continuare - şi aceasta, indiferent de orientarea doctrinară asumată, că există o legitimitate mai specială a partidului care cîştigă alegerile parlamentare şi formează, astfel, executivul, comparativ cu legitimitatea partidelor care alcătuiesc opoziţia. Doar în cadrul unui asemenea orizont conceptual pare explicabilă lejeritatea acceptării că ceea ce se întîmplă în parlament ar fi doar rezultatul unei proaste inspiraţii a partidelor atunci cînd au fost alcătuite listele electorale. Şi prin urmare, dacă imaginea aleşilor este una dezastruoasă, atunci aceasta s-ar datora nu atît relaţiilor instituţionale în care sunt angrenaţi reprezentanţii noştri, cît trăsăturilor caracteriale ale acestora. Altminteri nu s-ar putea explica nici uşurinţa acceptării restrîngerii simbolice a politicului la sfera executivului şi nici obişnuinţa cu ideea că parlamentarul este un lucru costisitor, dar inevitabil din perspectivă democratică. Doar pe linia unui asemenea raţionament s-ar putea explica şi obişnuinţa ignorării în continuare, în mod tacit desigur, a faptului că natura reprezentativităţii aleşilor are aceeaşi substanţă, indiferent că unii formează opoziţia, iar ceilalţi au doar o majoritate conjuncturală şi exercită puterea. Este în mod evident o chestiune de principiu! Iar în cazul acestei specii de atitudini adresa la care acestea pot fi găsite sunt convingerile sau credinţa celor care aderă la anumite valori. Aici este miezul problemei! Şi desigur nu în faptul că, de pildă, partidele ar proceda cu totul greşit atunci cînd utilizează mijloacele unei campanii negative. Vezi, Doamne, astfel bietul electorat ar fi mereu păcălit, iar puterea legitimată astfel ar fi o specie de guvernare nedemocratică etc. Este dificil, pe de altă parte, să-ţi imaginezi cum ar putea arata, în realitate, o campanie pozitivă. Pare ceva asemănător mecanismului mercurialului de la roşiile din piaţă. Aşa după cum acesta nu poate duce la structurarea unor pîrghii care să aibă drept rezultat eliminarea speculei, la fel, o campanie aşa-zis pozitivă nu ar constitui, în sine, şi garanţia unei democraţii a cărei funcţionalitate imaginată ar fi asemănătoare cu aceea proprie societăţilor cu democraţie consolidată. După cum rostul instituţiei parlamentare nu rezidă în calitatea intrinsecă a aleşilor, ci în aceea a reprezentativităţii lor, la fel şi natura democratică a alegerilor nu constă în tipul preponderent de campanie purtată de către partide, ci în relaţiile de tip instituţional în care parlamentarii vor fi angrenaţi după încheierea scrutinului.

La urma urmei, s-ar putea ca unii dintre semenii noştri chiar să aibă motive întemeiate să fie sensibili doar la înjurături...Nimic nu-i împiedică să-şi aleagă proprii reprezentanţi. După cum nu-i împiedică nici pe alţii s-o facă. Un mercurial al votului negativ este iluzoriu. La fel ca cel de la Piaţa Obor. Contează doar dacă cei care îi reprezintă, fie că au fost aleşi în mod pozitiv sau negativ, să fie la fel de luaţi în seamă de cei aflaţi nemijlocit şi vremelnic la pupitrele pe tăblia cărora se află pîinea şi cuţitul,... Şi aceasta în funcţie de reguli, nu de buna sau reaua voinţă a cuiva!