ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - EDIŢIE SPECIALĂ O sărbătoare tristă

Anul acesta, 1 Decembrie va fi o sărbătoare tristă. După doi ani de Covid, cu aproape două milioane de români contaminaţi (după cifrele oficiale, care probabil sunt subevaluate) şi aproape 60.000 de decese, România nu se mai regăseşte. Aşa că anul acesta Ziua Naţională va fi, în cel mai bun caz, ziua în care cei care au profitat de scurta vacanţă oferită de guvern se întorc acasă. Ziua Naţională nu va fi o zi a Recunoştinţei, ci o zi a Uitării. Şi aşa ziua naţională fusese exilată în decembrie atunci când prima putere post-decembristă încerca să găsească o dată apropiată celei de 22 decembrie care să o legitimeze din perspectiva istoriei lungi. Revoluţia din 1989 venea să se adauge "întregirii ţării", oferind un alibi perfect celor care voiau, astfel, să îşi acopere trecutul.

După alegerile din 6 decembrie 2020, în faţa valului naţionalismului fascizant, autorităţile nu au mai avut curajul să-şi asume răspunderea şi să guverneze, ci au lăsat societatea să se descurce cum poate. Acest laissez-fair - eventual valabil pentru economie, în niciun caz pentru societate - a generat tensiuni şi a antrenat societatea într-o eră a disensiunilor sistemice.

Cum diferite părţi ale societăţii nu se mai acomodează unele cu altele, formalismul zilei naţionale nu mai ajută la nimic. Această sărbătoare care nu a reuşit să devină într-adevăr populară, a devenit atât de solemnă - ca şi naţionalismul preţios care o însoţeşte - încât este aproape imposibil să fie transformată într-un moment al armoniei regăsite.

În aceste condiţii vitrege, criza guvernamentală a făcut ca noul Guvern Ciucă să nu dispună de nici-o lună de miere. De abia ajuns la guvernare, aparent într-o poziţie secundă, PSD pare a face tot ce-i stă în putere ca să fie cât mai repede evacuat de la guvernare sau, dacă nu se va întâmpla asta, liberalii să fie grav afectaţi de aceasta. Toată această desfăşurare de forţe pare a fi desprinsă dintr-o piesă bulevardieră în care comicul de final se lasă încă aşteptat. Între timp, ţara este dusă cât mai aproape de marginea prăpastiei de politicieni care nu mai ştiu ce înseamnă responsabilitatea guvernării. În încercarea de a salva cât mai multe voturi uşoare, gata să sacrifice adevărul pentru un electorat pe care oricum îl vor pierde, partidele fac jocul extremiştilor. Aşa a ajuns ca Alexandru Rafila să se transforme din profesor universitar în propagandist al negaţionismului anti-ştiinţific.

Istoria a luat politicienii români prin surprindere! Fără repere morale, nici ştiinţifice, aflaţi sub vraja sondajelor înşelătoare, aceştia nu par capabili să răspundă imperativelor Timpului. În 1922, Dimitrie Drăghicescu, om politic şi profesor liberal, dar cu tendinţe radicale, scria, în prefaţa la Partidele politice şi casele sociale, "Consecinţele războiului mondial, acelea ale aplicării votului universal şi efectele reformei agrare, pe care le complică şi le adâncesc frământările fireşti, izvorâte din întregirea neamului şi alipirea provinciilor noi - toate acestea au intensificat viaţa noastră politică, au complicat-o şi au trezit-o din lâncezeala şi superficialitatea vremurilor normale". Asta era atunci, dar acum, în faţa celei mai dure experienţe sanitare vreodată întâlnite, politicienii români nu de "întregirea neamului" aşa cum este această zi se preocupă, ci de problemele lor mărunte. Nu va fi de mirare că Istoria îi va mătura!