A meritat independenţa?

Este dur să îi spui cuiva, în faţă, că a apucat-o pe o cale greşită. Însă adesea este necesar. Altfel, omul se leagănă în iluzii. Şi nu are nicio şansă să se îndrepte. Nu îi eşti prieten dacă îl minţi sau dacă te faci că nu observi.

La fel se petrec lucrurile şi în privinţa comunităţilor politice. Există un discurs, astăzi, care denunţă "colonialismul". Şi care ridică în slăvi "mişcările de eliberare". Eram elev pe timpul comunismului şi îmi aduc aminte de vizitele pe care tot felul de despoţi din Lumea a Treia le făceau la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu îi întâmpina pe aeroport pe aceşti măscărici. Propaganda regimului încerca să creeze impresia că aveam de-a face cu un eveniment planetar. În realitate, indivizii erau nişte cleptocraţi care îşi duceau de nas supuşii pentru a se îmbogăţi. Totul în numele "eliberării naţionale".

Aşa că, în ce mă priveşte, nu am fost niciodată în mrejele acestei retorici, a "decolonizării". Dar ea face acum ravagii în Vest, unde este asociată şi cu un sentiment de vinovăţie pentru presupusele sau realele păcate ale trecutului colonial. Aşa că vă propun astăzi să vedem câte parale face ideea independenţei de imperiile coloniale. Şi, poate, să tragem şi noi nişte concluzii.

Acum 60 de ani fosta colonie Jamaica şi-a dobândit independenţa. De regulă, independenţa este văzută ca rezultatul unor "lupte seculare", care au presupus sacrificii şi care au dat ocazia unor apostoli ai spiritului naţional să se afirme. Realitatea este, adesea, mult mai banală. În Jamaica, dobândirea independenţei a semănat mai degrabă cu un episod din Caragiale. "Şi dă-i şi luptă, neicuşorule!". Altfel spus, a fost rodul agitaţiei unor demagogi.

Aşadar, la data de 6 August 1962, drapelul britanic a fost coborât de pe toate clădirile publice din Jamaica şi înlocuit de drapelul noii naţiunii independente. După şase decenii, să tragem linie şi să facem socoteala.

Mai întâi, cifrele. Cu un PIB de doar 5422 de dolari pe cap de locuitor, Jamaica este abia pe locul... 118 în lume. A ajuns mai săracă decât Guineea Ecuatorială, un model de subdezvoltare (8626 dolari). Dar haideţi să analizăm lucrurile în contextul regiunii Caraibelor. Jamaica este mai săracă decât Cuba comunistă (aproximativ 9000 de dolari). De trei ori mai săracă decât Barbados (16.105). Şi de cinci ori mai săracă pe cap de locuitori decât Bahamas (27.437).

A meritat, aşadar, independenţa? Să privim acum la alte cifre, încă şi mai relevante. Ale PIB-ului pe cap de locuitor al teritoriilor din regiune care au rămas colonii britanice până în ziua de astăzi. Le separă de Jamaica doar câteva sute de kilometri de apă. Altfel, au o istorie comună, o cultură comună şi o structură socială foarte asemnănătoare. Diferenţa este... cum să spun?... mare. Insulele Cayman au un PIB de 85.474 de dolari per capita. Sunt în alt univers economic decât Jamaica. Bermuda a ajuns la 102.978 de dolari per capita. Adică mai mult decât Elveţia (93.315). Asta ca să vedeţi cât de grea este viaţa sub jugul colonialismului.

Am ajuns la cazul extrem. Cel mai sărac teritoriu care a rămas colonie britanică în zona Caraibelor este Montserrat. Are 12.181 de dolari PIB per capita. Adică mai mult decât dublu faţă de Jamaica. Cum a ajuns atât de sărac? Insula a fost devastată de o erupţie vulcanică gigantică, în 1995. Capitala, Plymouth, a fost evacuată şi acum este un oraş-fantomă. Va să zică, şase decenii de independenţă au adus mai multe pagube societăţii din Jamaica decât erupţia unui vulcan urmată de o ploaie nimicitoare de cenuşă.

Într-adevăr, nici măcar jamaicanii înşişi nu par mândri de situaţia din ţara lor. Jamaica a devenit un centru al traficului de droguri. Rata criminalităţii este printre cele mai mari din lume. În 2021 era de 67 de crime la 100.000 de locuitori. Ca să vă daţi seama ce înseamnă asta, Afganistanul avea 76 de crime la 100.000 de locuitori. Pe străzile din Kingston poliţia se ascunde de gloanţele bandelor înarmate.

Cum s-a ajuns aici? Să ne întoarcem la politicienii de la începutul poveştii. În primii zece ani după independenţă, Jamaica a prosperat sub câteva guverne conservatoare. Dezastrul a început din 1972, când la putere a venit un guvern de Stânga. Planul său era să introducă în Jamaica "socialismul democratic". A urmat o perioadă de dezmăţ. S-a proclamat "egaliatatea de şanse" între bărbaţi şi femei. S-au finanţat "programe sociale". Spitale, mese gratuite pentru şcolari, ş.a.m.d. În zece ani s-a ajuns, practic, la război civil.

Urmărirea independenţei a fost, prin urmare, doar un pretext pentru acumularea de putere. În beneficiul unor elite care au vândut populaţiei un cocktail toxic de promisiuni fără acoperire, pe muzică reggae.

Aceasta e reţeta unui stat eşuat. Este o lecţie şi pentru noi. Avem politicieni care, după ce douăzeci de ani ne-au cântat imnul "integrării" în Uniunea Europeană, acum au descoperit că cei de la Bruxelles sunt răi. Nu ne lasă să mărim pensiile şi nu ne respectă "independenţa" Justiţiei.