Aberaţia de parlamentarism

Există multe unghiuri privilegiate din care pot fi surprinse aberaţiile sis-temului nostru constituţional, născător de guvernări aberant încropite, ori încă şi mai aberant menţinute la putere. Sub biciul lor, cetăţenii României îşi tîrăsc viaţa sărăcăcioasă, obligaţi să plătească şi oalele sparte de pezevenchii ce joacă de ochii lumii hora democraţiei, doar ca să se învîrtă şi ei de ceva averi. Dar, parcă de nicăieri nu se văd mai bine toate acestea, decît din perspectiva instituţiei numite Parlament.

De la modul în care este structurată şi funcţionează, pînă la rezultatele activităţii parlamentare, respectiv la impactul lor social, instituţia despre care cu toţii presupunem că poartă pe umeri greutatea întreagă a Edificiului Democraţiei s-a transformat într-un buboi purulent. Mă grăbesc să semnalez că soluţia nu este abolirea parlamentarismului, ci rescrierea grabnică a unei Constituţii care să facă posibilă o altfel de Românie. Una în care politica să selecteze şi să creeze elite, nu găşti şi clanuri, să fie funcţională, responsabilă (mai ales sub raport legal-material) şi capabilă să-şi îndeplinească funcţiile, în primul rînd pe cea de stabilire şi realizare a obiectivelor de dezvoltare socială şi de construcţie instituţională capabile să smulgă România o dată pentru totdeauna din trecut şi să o pună pe direcţia numită generic viitor.

România, începînd cu Parlamentul, este o construcţie strîmbă, plină de incoerenţe şi incongruenţe, masacrată după mintea dusă cu sorcova a unora interesaţi doar de stăpînirea puterii şi de stoarcere, cît mai din gros, a "dividendelor" ei. Chiar şi dacă ar fi populată cu îngeri, în condiţiile instituţionale date, România tot ar arăta ca un Iad, în curs de perfecţionare. Cum nu este populată de îngeri, arată ca un Iad matur, cu accente baroce!

Scriu toate acestea nu de dragul teoriei, ci privind în ochi realitatea. Ce vă spune dumneavoastră un Preşedinte care vorbeşte în faţa a sute de scaune parlamentare goale, adresîndu-se ocupanţilor de drept ale acestora, cînd cu mustrări, cînd cu îndemnuri pioase la "încetarea luptei" şi "aprobarea soluţiilor salvatoare", evident cele propuse de Guvernul inventat şi sprijinit de Preşedinte? Mie îmi spune că aşa ceva nu există! Am încercat pentru un moment să-mi imaginez cum ar arăta scena în Parlamentul de pe malul Tamisei. Discursul Coroanei are loc o dată pe an şi toată lumea ştie că este scris de Cabinetul Primului Ministru, reflectă opţiunile şi soluţiile majorităţii care a format Guvernul, dar nu s-a pomenit vreodată ca opoziţia să boicoteze evenimentul. La noi, prevederea constituţională este că Preşedintele poate adresa mesaje ori de cîte ori consideră că sunt probleme care interesează şi afectează ansamblul societăţii, sunt de interes naţional sau de importaţă statală maximă. În loc de regulă şi cutumă, bunul plac al fiecăruia! De cînd este Parlamentarismul pivotul sistemului politic britanic modern, nu s-a pomenit vreodată ca Regele să certe în discursul său pe unii sau pe alţii dintre parlamentari, ori chiar instituţia în ansamblu. Discursul spune care sunt obiectivele urmărite de Guvern şi eventual anunţă cadrul general al soluţiilor, legislative, care vor fi puse în faţa Parlamentului pentru a realiza acele obiective. Să spui în discursul adresat Parlamentului de la Westminster că este cazul ca cele două bănci, opuse, să facă un "armistiţiu", pentru a aproba nu ştiu ce legislaţie este un oximoron perfect. Dacă Parlamentul nu este în stare să adopte legislaţia de care ţara are nevoie, Parlamentul se dizolvă. Privilegiul formal este desigur al Coroanei, dar nu poate fi exersat înainte şi niciodată fără ca propunerea să fi fost avansată de Primul Ministru însuşi. La noi, Parlamentul se joacă de-a blocajul, de-a majorităţile, de-a votul fără vot, toată ţara vede că în actuala formulă nu mai poate funcţiona. Ce se întîmplă? Nimic! De ce? Pentru că avem o Constituţie în care Parlamentul este stat în stat. Pe el nu-l poate dizolva nici Preşedintele, nici Primul Ministru, ci numai el se poate auto-dizolva, iar asta numai prin mecanismul unui vot pe o Moţiune de Cenzură. Altfel, nu! Şirul aberaţiilor parlamentarismului nostru actual este lung, îmi vine să cred că fără de sfîrşit. De la aberaţia de bicameralism, fără specializare instituţional-legislativă, pînă la trocul politic cu mandate făcut pe baza regulii simple, "pardon, suzaţi, bonsoar, m-am răzgîndit, eu sunt independent" şi pînă la aberaţia constituirii de noi partide parlamentare, din evadaţi ai altor partide, în timpul mandatului, ba şi recunoaşterea lor ca decidenţi în mecanica instituţională a Parlamentului, trecînd prin absurdul situaţiei în care fraudarea votului parlamentar, înregistrată de camerele de luat vederi, are ca rezultat nu demiterea şi scoaterea în afara cadrului a personajului cu pricina, ci blocarea lucrărilor Parlamentului; de la aberaţia de legiferare care transformă Parlamentul din instituţie a analizei şi aprobării/respingerii iniţiativelor legislative, într-o maşinărie ineptă şi aproximativă de făcut texte cu pretenţie de lege, care sunt schimbate mai des decît cearceafurile din aşternuturile hotelurilor unde-şi odihnesc oasele înalţii reprezentanţi ai poporului, pînă la ignorarea sentinţelor Curţii Constituţionale, Parlamentul României se poate lăuda cu recordul absolut al aberaţiilor de parlamentarism. În loc de instituţie a solemnităţii, a greutăţii şi relevanţei politice, de nivel statal-naţional, Parlamentul nostru arată ca un jalnic tîrg de moşi caragialian, prăfuit, populat de o faună umană colorată în toate culorile curcubeului, numai bun pentru reprezentaţii de bîlci, zarvă şi zgomot menite să ia ochii şi minţile prostimii