Anul Câinelui

Copii care se joacă cu un câine. Ar fi putut să se întâmple oriunde. Însă scena aceasta se petrece în 1957, undeva în Kazahstan. Familia era a unui medic militar sovietic căruia i se făcuse milă, o clipă, de bietul câine vagabond adunat cu câteva luni în urmă de pe străzile Moscovei. Cu toate că nu ştia, animalul mai avea puţin de trăit. "Am vrut să fac ceva frumos pentru el", a explicat mai târziu gazda sa de o seară.

Era ultima dată când Laika s-a mai bucurat să fie în preajma oamenilor. După ce s-a jucat cu copiii, a fost adusă înapoi la baza militară din apropiere. Blana i-a fost dezinfectată cu alcool şi electrozi i-au fost ataşaţi de corp. A fost apoi prinsă într-un ham cu lanţuri şi introdusă într-un fel de cutie care, după trei zile, a fost montată pe o rachetă. A fost apoi lansată în spaţiu.

La scurtă vreme după decolarea rachetei s-a defectat sistemul de climatizare al capsulei, ceea ce a ridicat foarte mult temperatura interioară. După câteva revoluţii în jurul Pământului nu s-a mai primit niciun semn de viaţă. Laika s-a stins în chinuri, în containerul care apoi s-a dez-integrat după câteva luni, când a reintrat în atmosferă.

Acesta a fost un act de răutate gratuită, nicidecum un experiment ştiinţific. Singurul său scop a fost ca un şef de partid să apară la ştiri. Pe vremea aceea, Nichita Hruşciov, secretarul-general al partidului comunist sovietic, îl presa pe Korolev să testeze o rachetă intercontinentală capabilă să poarte o armă nucleară până pe teritoriul american. Sovieticii confiscaseră materiale şi documente ale programului nazist de rachete şi urmăreau să obţină o armă cu care să terorizeze Statele Unite.

Korolev era un inginer talentat, dar fără multe scrupule. Fost deţinut politic, era brutalizat de experienţa Gulagului. La masă ştergea farfuria cu o bucată de pâine când termina de mâncat, după care îşi lingea degetele. Unul dintre principalii săi colaboratori era chiar cel care îl turnase, în 1938.

Lansarea unui satelit artificial a venit din întâmplare, ca o manevră şireată a lui Korolev. În ciuda încercărilor repetate, sovieticii nu reuşiseră să proiecteze un scut termic care să reziste la reintrarea în atmosferă şi care să protejeze arma nucleară. Aşa încât Korolev a propus să lanseze, demonstrativ, mai întâi un satelit.

Problema este că nimeni nu ştia exact ce este un "satelit". Nici măcar Hruşciov, care aprobase lansarea. Primele reacţii ne arată că sovieticii nu bănuiau ce impact va avea primul Sputnik. A doua zi, Pravda a avut doar câteva rânduri, pe pagina a doua. Abia după ce au văzut reacţia opiniei internaţionale, conducerea de partid a decis că evenimentul trebuie exploatat.

Hruşciov a fost, se pare, acela căruia i-a venit ideea. La o recepţie dată în beneficiul lui Korolev, boss-ul socialist i-a cerut acestuia să facă ceva spectaculos pentru aniversarea Revoluţiei din Octombrie. "Să lansăm un câine în spaţiu!" - a completat el. Iar Korolev s-a pus pe treabă. A improvizat un container pentru o călătorie fără întoarcere.

Aici avem de-a face cu o gravă problemă morală: autorităţi publice care folosesc cruzimea faţă de animale pentru a-şi urmări scopurile politice.

Regimul socialist sovietic a patronat un program de o duritate extremă. Au fost folosiţi câini vagabonzi, pe baza speculaţiei că, obişnuiţi cu viaţa grea de pe stradă, vor suporta mai bine condiţiile lansării. Câinii au fost apoi ţinuţi în cuşti din ce în ce mai mici, învârtiţi în centrifuge şi obişnuiţi să mânânce un fel de gelatină.

Valoarea ştiinţifică a acestei scheme era, evident, suspectă, dacă nu cumva nulă. Unul dintre responsabilii acestui program, Oleg Gazenko, a admis, la multă vreme după aceea: "Pe măsură ce trece timpul, pe atât îmi pare rău. N-ar fi trebuit să facem asta. N-am învăţat suficient din aceas-tă misiune ca să justificăm moartea câinelui".

Propaganda socialistă a păstrat tăcerea în legătură cu adevărata soartă a "câinilor spaţiali". O imagine interceptată de CIA, extrem de granulată, ni-l arată pe unul dintre cei doi căţei ai misiunii spaţiale Sputnik-6, din 1960. Priveşte către camera de luat vederi. Mai avea şi el puţin de trăit. Capsula în care era prizonier s-a dezintegrat în atmosferă.

Şeful de partid însă era mulţumit. Hruşciov a anunţat apoi că Uniunea Sovietică este capabilă să producă industrial rachete strategice, cum produc fabricile capitaliste cârnaţi, pe bandă rulantă. Altă minciună.

Până unde poate merge cinismul în politică? Experienţa socialismului sovietic arată că până departe, foarte departe, în imponderabilitatea produsă de lipsa reperelor morale. Dar Laika, într-un fel, nu a murit în zadar. Mişcarea pentru drepturile animalelor a devenit o forţă notabilă. Chiar şi în URSS o parte a opiniei publice a înţeles că trimiterea câinelui în spaţiu nu era altceva decât un deplorabil truc propagandistic. Laika are acum o statuie în Oraşul Spaţial. Hruşciov are o statuie într-un cazinou american, înfăţişându-l cum bate în masă cu pantoful, la ONU.