Aria păcii în falset

Două voci pe cît de diferite pe atît de puţin armonizate: Xi Jinping şi Alyaksander Lukashenka. Ceva de genul Pavarotti şi Nelu de la Ciolpani. Ce mai contează diferenţele, însă, atunci cînd dragostea e mare? În cazul celor doi reprezentanţi de frunte ai totalitarismului post-totalitarist de sorginte leninist-stalinisto-maoistă, despre dragostea de pace se presupune că ar fi vorba. S-au pus frumuşel unul lîngă altul şi au dat glas ghiersului doios. Despre care pace este vorba? Ei, ba bine că nu! Pacea din Ucraina, fraţilor, desigur. Acolo, dacă nu ştiaţi, este un război! Nu se ştie ce, cum, cine şi cînd, iar dacă se ştie ne facem că nu ştiam, problema este că orice război, o dată şi o dată, trebuie să se termine. Şi, vorba înţeleptului: cu cît mai repede, cu atît mai bine! Aşa că, cei doi, după ce s-au salutat ceremonios şi şi-au dat mîna în calitate de şefi de stat, au ajuns la concluzia înţeleaptă că nici acest război nu poate face excepţie. Drept pentru care trebuie să se termine şi el. Şi cum să se termine, dacă nu pe cale de negociere şi bună înţelegere între părţile beligerante. Desigur, cu inevitabilele compromisuri necesare de ambele părţi şi cu doza necesară de bunăvoinţă pentru a pune capăt conflictului. Dacă nu de tot, măcar aşa, o încetare a focului, acolo. Pe urmă, mai vedem noi. Mai negociem, ne mai tocmim, ne mai împrietenim, ne mai înţelegem, că de...oameni suntem şi e păcat de Dumnezeu să moară atîta lume degeaba şi încă şi mai multă să fie năpăstuită.

Vocile celor doi oameni politici şi de stat sună atît de fals, încît mă obligă să mă gîndesc la celebra Florence Foster Jenkins. Este adevărat, există roluri sau părţi de rol în repertoriul universal al operei în care se cîntă în falset. "Cosi fan tutte", spre exemplu. Opera lui Mozart în care care Despina, servitoare în casă, joacă o bucată de timp rolul unui presupus medic venit să îngrijească prefăcutele suferinţe ale lui Guilelmo şi Ferrando, deghizaţi la rîndul lor pentru a pune la încercare fidelitatea şi credinţa iubitelor pe care le divinizează, Dorabella şi Fiordiligi. În cazul lui Jinping şi Lukanshenka, însă, nici una dintre soluţii nu se aplică. Spre deosebire de Florence Jenkins ei ştiu cît de fals cîntă, iar falsetul lor nu este o formă de deghizare, ci ne este prezentat ca un serios şi autentic discurs politic, pe care trebuie să îl luăm în serios. Păi, îl luăm...şi începem să ne punem întrebări!

Ce credibilitate au cei doi în auto-asumata calitate de "făcători de pace"? Credibilitatea lui Lukashenka: inexistentă. Impostura lui este totală şi fără fisură. Oricît de post-modernă ar fi lumea asta post-modernă, nu poţi să îi dai sprijin politic şi militar nelimitat lui Putin pentru agresiunea din Ucraina, să pui teritoriul propriei ţări la dispoziţia forţelor militare ale "Ţarului de la Moscova", iar pe urmă să zici că te-a vizitat Duhul Sfînt şi ţi s-a făcut dor de pace, ca şi cînd nici usturoi n-ai mîncat, nici gura nu-ţi miroase. La capitolul credibilitate nici Jinping nu stă prea bine. Auto-declarata "neutralitate" a Chinei faţă de conflictul pentru care, chipurile noul Lider Etern, se dă de ceasul morţii să găsească soluţia fericită a păcii este orice, numai neutralitate nu. Politica oficială a Chinei a refuzat consecvent şi cu încăpăţînare să califice agresiunea militară a Rusiei în Ucraina drept ceea ce este, adică încălcarea flagrantă a normelor fundamentale ale dreptului internaţional şi ale prevederilor Cartei Naţiunilor Unite. Ce credibilitate mai poate avea, în aceste condiţii, prevederea aşazisului plan în 12 puncte, care menţionează faptul că "suveranitatea tuturor statelor trebuie respectată"? Poate, doar dacă puterea de la Beijing are în vedere respectarea de către toată lumea, în primul rînd Ucraina, a deciziei prin care Moscova a anexat de facto şi a declarat constituţională înglobarea unor regiuni întregi din teritoriul Ucrainei ca părţi inseparabile ale teritoriului de stat al Rusiei! Crimeea, Doneţk şi Luhansk. În rest, dincolo de porţia de gargară şi propagandă anti-occidentală, ceea ce propune planul lui Jinping este oblu şi uşor de înţeles: încetarea focului şi deschiderea oficială a unor negocieri, în schimbul suspendării/anulării sancţiunilor economice impuse Rusiei de către Occident. În traducere liberă şi nesilită de nimeni, Rusia se teme deja de posibila epuizare a capacităţilor sale militare, nu mai este deloc sigură că poate susţine pe termen lung un conflict supra-intensiv în Ucraina şi i-ar conveni de minune să îl îngheţe. Ceea ce-l doare pe Putin, încă şi mai tare, este impactul devastator al pachetelor succesive de sancţiuni economice impuse Rusiei. Regimul se sufocă, populaţia începe să mişte împotriva războiului, iar promisiunile de susţinere din partea Chinei nu sunt suficent de consistente pentru ca Putin să se încreadă total în ele. Cîntul de sirenă de la Beijing aduce mai puţin cu un colac de salvare şi mai mult cu ademenirea spre trecătoarea fatală dintre Scila şi Caribda. Pe scurt, aşazisul plan de pace al Chinei, la care mai nou pare că s-a raliat "entuziast" şi Belarus, vrea să tranşeze în favoarea Rusiei, să împingă lucrurile spre un soi de Acord-Armistiţiu de la Panmunjom. Conflictul militar îngheaţă, Rusia rămîne cu ceea ce a apucat să ia, iar restul problemelor rămîn în suspensie pînă cînd găseşte cineva o soluţie pentru ele. Dacă o caută, dacă nu, rămîne cum am vorbit în tren!