Aşchii de gînd la vremea crizei

1. "Este societatea românească pradă Crizei, ca preafrumoasa Cosînzeană prizonieră în ghearele Balaurului? Iar dacă este în pericol de moarte, unde se află neînfricatul Făt-Frumos, menit să o salveze?" Întrebările, astfel formulate, relevă o structură de gîndire, un model cu care oamenii politici şi, probabil, cea mai mare parte a oamenilor acestei ţări, operează atunci cînd, prin alegeri, decizii, acţiuni şi evaluări, contribuie la structurarea realităţii, respectiv cînd dezbat faţetele, dinamica, consecinţele şi remediile necesare crizei.

Faptul că această criză ia chipul şi asemănarea noastră, adică trăsăturile esenţiale ale societăţii care a produs-o, că ea decurge în principal din felul în care am fost şi suntem modelaţi de experienţa noastră de viaţă, res-pectiv din felul în care minţile noas-tre modelează evenimentele care se nasc, nu din neant, ci din consecinţele a ceea ce am decis, făcut, ales şi evaluat ieri, alaltăieri, ori acum cîteva decenii, se impune cu forţa neiertătoare, dar şi izbăvitoare, a evidenţei.

Boala unei societăţi, asemenea bolii unei persoane, nu este un demon venit din negura iadului ca să-l chinuie pe păcătos, un demon care, prin vicleşuguri necurate, i-a luat trupul în stăpînire, ci un produs de interacţiune "marca bolnavului".

2. Una dintre consecinţele cele mai profunde şi pozitive ale crizelor care răscolesc şi dizolvă ţesuturile bolnave ale societăţii româneşti, pregătind terenul pentru un ciclu nou al existenţei noastre istorice, este "reinventarea politicului". Naivitatea ne-a îndemnat să credem, iniţial, că acest lucru se va întîmpla, aproape de la sine (doar modelele, cărţile şi profesorii au fost aici, cu noi!), sau prin sîrguinţa şi amprenta politică a vreunui "mare reformator", fie el individual sau colectiv.

Acum, vedem că redefinirea politicului în spaţiul românesc se produce lent, nu ca un act de voinţă, însă, ci ca o consecinţă a ceea ce s-a petrecut în ultimii 70 de ani cu politica de la noi. Ca urmare a epuizării vădite, dovedită "clinic", a oricăror valenţe ale modelui. Ceea ce uneşte evenimentele şi perioadele, aparent, atît de diferite ale acestor şapte decenii din istoria noastră, este reducerea sistemului politic la exerciţiul puterii, combinat cu monopolul absolut al puterii asupra programelor sociale - de la modelarea economică, la "ingineria socială" şi de la manipularea ideologică, la destructurarea culturală. Politicul a sufocat orice altă iniţiativă sau centru de autoritate, orice alt izvor de proiecte şi viziuni asupra devenirii sociale, de orice fel, despre care "vigilenţii" tuturor vremurilor au presupus că ar avea potenţial de contestare a modelului. Din acest punct de vedere, în ciuda schimbării sistemului constituţional, România democraţiei post-decembriste nu s-a deosebit radical de cea a dictaturii comuniste.

Pînă de curînd! Pînă cînd falimentul soluţiei bazată pe "imperialismul social al politicului" a devenit un fapt. Adică, pînă în zilele acestor crize. Disoluţia deplină a modelului încă nu s-a încheiat, dar nici nu va mai întîrzia multă vreme. Se pregăteşte să intre în scena socială prima generaţie de cetăţeni ai României ce nu mai este dispusă să-i lase pe alţii să se distreze cu soarta ei, jucînd-o la ruleta măsluită a politicii. O generaţie care va dezvolta, încet dar sigur, mecanisme de dizolvare a monopolului politic asupra strategiilor de dezvoltare socială, asupra economiei, asupra carierelor profesionale şi sociale, asupra gestiunii avuţiei, individuale şi colective, asupra aspiraţiilor, asupra modalităţilor în care ele pot fi realizate. O mare revoluţie, copernicană, stă să se realizeze în societatea românescă. Pămîntul politicii, cu toate murdăriile, micimile, dar şi cu valenţele lui generative, este pe cale să fie dislocat din centrul universului social. Pe măsură ce criza îşi va consuma consecinţele tot mai dramatice, mai ales pentru generaţiile care se pregătesc să iasă din scenă, cei care vor prelua responsabilitatea gestiunii spaţiului social sunt obligaţi să caute soluţiile pentru propria supravieţuire. Iar soluţiile, pur şi simplu, nu mai sunt posibile decît evadînd din modelul care a falimentat România părinţilor şi a bunicilor lor.

3. Una dintre problemele critice ale restructurării politicii din spaţiul social al României este infrastructura statală. Din punct de vedere al construcţiei şi logicii instituţionale, actuala infrastructură a puterii este ultimul şi poate cel mai rezistent purtător al "genelor" modelului bazat pe "imperialismul social al politicului". Cine vrea să se convingă, o dată mai mult, nu are decît să citească "viziunea" propusă de aceste instituţii, în actuala "Strategie Naţională de Apărare". Succesul revoluţiei copernicane depinde de capacitatea viitorilor decidenţi sociali de a "expropia" aceste vaste latifundii ale puterii. Exact ca şi în momentul istoric Cuza, este nevoie de o re-împroprietărire a cetăţeanului. De data aceasta nu cu pămînt, ci cu puterea de decizie asupra celor mai importante aspecte ale vieţii sale individuale şi de comunitate. Acesta a fost pasul critic al trecerii societăţii româneşti de la modelul de putere de tip feudal, la unul post-feudal. În cazul Cuza, din păcate, generaţiile care au urmat nu au dus experienţa pînă în consecinţele ei ultime, adică pînă la realizarea infrastructurilor critice, politice, economice, culturale, necesare funcţionării "naturale" a modelului capitalist (non-feudal). Generaţia actuală şi cel puţin una după ea, nu mai are, însă, libertatea "soluţiilor de compromis". Restructurarea po-liticului se impune ca o chestiune de supravieţuire. Iar la acest nivel, nimeni nu-şi mai poate permite luxul de-a se împotrivi evidenţei!

4. Dintre toate elementele infrastructurii politice, statul este cel mai expus pericolelor care se nasc din slăbiciunile unor asemenea perioade, de mare schimbare socială. Oricît ar putea să pară de "neverosimil", schimbarea radicală a politicii influenţează masiv capacitatea de răs-puns statal la ameninţările existente. Iar dintre ele, cele care vizează teritorialitatea statală, aşa cum este ea stabilită constituţional şi cum este recunoscută de puterea instrumentelor de drept internaţional, nu este chiar ultima pe listă. În istoria modernă a României, dimpotrivă, a fost întotdeauna prima pe listă!