Bani mulţi, minte puţină

Pentru început, iată un experiment. Acum câţiva ani, Paul Piff, un profesor de psihologie socială de la Berkeley, a avut o idee. A pus sub observaţie o intersecţie. Atunci când se apropia o maşină, trimitea pe cineva să traverseze pe zebră. Şi nota dacă şoferii opreau să dea prioritate - aşa cum cerea legea.

Scopul profesorului era să vadă dacă există o corelaţie între marca maşinii şi comportamentul şoferului. Da, există. Cu cât maşina era mai scumpă, cu atât şoferul frâna mai târziu...

Aceasta este doar o piesă dintr-un mozaic de experimente care au arătat, fără urmă de îndoială, că se întâmplă ceva cu simţul nostru moral atunci când ne zornăie banii în buzunare. Alt experiment a manipulat un joc Monopoly. Jucătorii care au primit, incorect, sume mai mari erau mai înclinaţi să trişeze. În alt experiment, a fost măsurată reacţia fiziologică la fotografii cu copii bolnavi de cancer. Subiecţii bogaţi erau mai puţin afectaţi de acestea.

Haideţi să trecem acum la politică. Unul din evenimentele extraordinare ale ultimelor săptămâni a fost asasinarea lui Jamal Kashoggi în consulatul Arabiei Saudite de la Istanbul. Detaliile sunt şocante. Bietul om a fost hăcuit de viu, iar corpul său nu este de găsit nici acum, la câteva săptămâni după sinistra întâmplare. Iar firele duc, din câte se spune, la prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin Salman. O parte din membrii echipei de asasini făceau parte din dispozitivul său de securitate. Aceştia au ajuns în Turcia cu avioane private şi au plecat în câteva ore, ceea ce sugerează o operaţiune premeditată şi finanţată cu foarte mulţi bani.

Cine ar putea fi atât de nebun să pună la cale aşa ceva? Într-adevăr, doar cineva complet desprins de realitate ar putea să îşi imagineze că nu va ieşi scandal dacă cineva dispare într-o reprezentanţă diplomatică. Întreaga operaţiune pare montată de nişte personaje cu probleme de logică. Maşini consulare abandonate prin parcări publice. O dublură a lui Kashoggi care poartă hainele luate de pe mort, însă are în picioare pantofi de sport. Cine ar aproba acest circ?

Mass-media a avansat două explicaţii. Prima: natura autoritară a regimului din Arabia Saudită, care nu tolerează niciun fel de critică. A doua: mentalitatea fundamentalistă a liderilor saudiţi. E ceva aici, însă suspectez că povestea are şi un alt versant.

Banii. Mulţi bani. Râuri de bani. Fluvii de bani. Prinţul Mohammad bin Salman s-a scăldat în bani de la naştere. Învârte pe degete mai mulţi bani decât au multe state în bugetele lor naţionale. La fel ca alţi prinţişori din Orientul Mijlociu, fără să muncească o zi pentru aceste sume aiuritoare cu care îşi finanţează un mod de viaţă de o opulenţă de necrezut.

În aceste condiţii, nu este de mirare că Mohammed bin Salman nu ştie, literalmente, pe ce lume se află. Că îşi imaginează că toţi din jurul lui sunt simple unelte la dispoziţia sa. Că are mereu dreptate. Că îşi poate permite orice.

La fel se petrec lucrurile şi cu tot felul de cântăreţi, actori şi fotbalişti. Beneficiare, la douăzeci-treizeci de ani, a unor conturi fenomenale în bancă, aceste personaje îşi imaginează că regulile comune nu li se aplică. Şi că succesul lor punctual - în fotbal sau în muzică - este o dovadă a unor capacităţi de-a dreptul incomparabile...

De aici tendinţa acestor personaje de a se pronunţa, cu o siguranţă absolută, în tot felul de cauze. De regulă, enunţând idei scandaloase. Legalizarea consumului de droguri, comunism, dezarmare nucleară unilaterală, abolirea graniţelor - lista este lungă.

În ce mă priveşte, nu am nimic împotrivă ca unii oameni să câştige foarte mulţi bani. Am pledat, chiar în aceste pagini, pentru politici ultra-liberale şi pentru respingerea impozitării progresive.

Dar acum subiectul este altul. Trebuie să recunoaştem că psihologia ultra-bogaţilor nu este neapărat aceea a oamenilor "normali". Atracţia compulsivă spre avere adesea erodează simţul moral.

Nici noi, aici, nu am fost scutiţi de acest fenomen. Priviţi la politicienii români care se scaldă în averi furate. Sau chiar la sergenţii-majori care au salarii mai mari decât un profesor universitar şi care se pensionează la 45 de ani. Bani nemeritaţi, adunaţi cu lopata. Rezultatul? Nişte indivizi care sunt convinşi că au dreptate în orice împrejurare. Şi care cred că li se cuvine totul. Iar despre ceilalţi... Presupunând că îi bagă în seamă, îi socotesc nişte "fraieri", doar buni de jumulit.

Ce este de făcut? În primul rând, controlul mega-averilor, mai ales a celor făcute fără acte, peste noapte, de funcţionarii publici şi de demnitari. În al doilea rând, eliminarea unor privilegii precum "pensiile speciale", mai ales acelea cumulate cu salariul, de genul celor pe care le primesc râzgâiaţii regimului, precum ofiţerii SRI sau Avocatul Poporului.

Putem alege, desigur, să nu facem nimic. Dar aşa vom pierde. Nu doar bani publici, ci şi direcţia morală. Vom fi conduşi de oameni cărora banii le-au luat, la modul propriu, minţile.