Bucureşti

Astăzi este ziua mea! Nu de naştere, nici de nume, ci de... oraş!

Cum vine aceea "ziua de oraş" a cuiva? Simplu! O parte din cei 555 de ani ai Bucureştiului, puţin peste zeciuială, îmi aparţin, sunt ai mei! Sunt viaţa mea! Cu ceva peste 10% din capital, mă simt îndreptăţit să mă identific cu destinul "întreprinderii" care m-a născut şi crescut. Am dat ochii cu lumea, pentru prima dată, într-unul dintre spitalele Bucureştilor, am copilărit pe străzile lui. Parcul de la Sfîntul Gheorghe a fost primul meu loc de joacă, din spaţiul public. M-am jucat puţin cu Silvia Chicoş, Aşchiuţă şi Daniela, prin studioul televiziunii, din MoliPre; cu Daniel Horhocea şi Gelu Colceag prin sălile de înregistrare ale teatrului radiofonic pentru copii. La repetiţiile şi concertele Corului de Copii al Radioului am învăţat, de la Domna Vicică (aşa îi spuneam şi atunci!), de ce şi cum sufletul nostru este vibraţie, iar de la Constantin Bugeanu, aşezat cuminte şi puţin cocoşat în faţa pianului, rostul vocilor în universul fabulos al muzicii lui Mahler (a 8-a!). Şcoala, mereu cu castani înfloriţi, m-a plimbat din Mîntuleasa, în Rahova şi de acolo din nou în centru, la Universitatea Bucureştilor. La "Patinoar", dincolo de Bariera Vergului, i-am văzut în concert, live!, pe "Earth, Wind and Fire" (cadou al Ambasadei Americane!), m-am dat cu sania pe dealul Fabricii de Bere (Rahova) şi pe cel de la Mitropolie, am învăţat să mă închin în biserica Sf. Nicolae, unde tata fusese botezat. Am bătut mingea pe maidanul din capul străzii Mărgeanului şi, pe urmele lui Gruia, am bătătorit parchetul sălii de sport din liceul "Bolintineanu". Tot acolo, o mînă de profesori cu suflet mare şi harul de a dărui învăţătură, mucenici ai unei "şcoli de mahala" ne-au întîlnit cu lumina marilor cărţi ale culturii, cu farmecul dezbaterilor literare, cu frumuseţile ascunse ale gîndirii matematice, care încep să se întrezărească, din nenorocire, abia după cele 50 de probleme obligatorii ale temei pentru săptămîna viitoare, de care, noi realiştii, nu eram iertaţi, niciodată! Am visat prin parcuri, ori pe străzi, cu prietenii şi cu fetele frumoase ale Bucureştilor. Am deschis a doua oară ochii asupra lumii în teatrele oraşului, unde Esring şi Ciulei se foloseau de textele lui Diderot, Bûchner sau Shakespeare, ca să ne spună cu "Nepotul lui Rameau", "Leonce şi Lena" sau "Furtuna" că există un univers al libertăţii în noi şi dincolo de noi, pe care nimeni şi nimic, nici o autoritate nu are dreptul să îl îngrădească, ori confişte. Aici mi-am trăit bucuriile şi tristeţile, speranţele şi dezamăgirile, aici mi s-au născut copiii şi, de la o vreme, tot aici i-am dus pe mulţi, începînd cu Bunicul, în cimitirele oraşului, migrante încet, încet, din periferie către centru.

În ultimele două decenii, Bucureştii au devenit subiect la modă, vandabil. Prin librării, s-au ivit din nou textele clasice, care vorbesc despre istoria oraşului, intrate în competiţie cu cele ale unei generaţii noi, de martori şi mărturisitori, apăsaţi parcă de coşmarul unei imposibile recuperări. S-a vorbit mult, niciodată destul, despre de ultima "ispravă" a megalo-prostiei regimului ceauşist care n-a găsit alt mijloc pentru sistematizarea şi modernizarea oraşului, decît distrugerea şi mutilarea lui. E o perspectivă necesară, dar nici pe departe una suficientă. Înaintea clădirilor, a arterelor, a amenjărilor sale, de orice fel, dar împreună cu ele, oraşul este un spaţiu social, în sensul dat conceptului de P. Bourdieu, în celebra sa "La Distinction" (1979): o structură de diferenţe şi diferenţieri generate de un principiu, "principiu care nu este altceva decît structura distribuţiei formelor puterii sau a categoriilor de capital eficiente în universul social considerat". Ceea ce trebuie adăugat analizei marelui sociolog francez, este calitatea spaţiului social, în special funcţionalitatea/disfuncţionalitatea, sustenabilitatea/nesustenabilitatea lui, consecinţele pe termen lung ale acestor caracteristici structurale asupra oamenilor şi a comunităţilor care dau viaţă spaţiului social respectiv. Imposibil de rezumat într-un articol de jurnal, istoria Bucureştiului meu este, din această perspectivă, una a degradării în cascade şi a schimbării disruptive. Un univers social în care "cele rele" nu se spală, iar "cele bune" nu se-adună. Ca într-un univers arghezian, însă, pe răni vechi apar muguri ai speranţei şi ai unui viitor care nu mai seamănă cu nimic din trecutul bîntuit de monştri, al oraşului. Din patul de mucigai, vor creşte, fără îndoială, alte flori, noi, repere ale frumuseţii pentru generaţiile care vor ţine în viaţă Bucureştii, sperăm, cel puţin alte 500 de ani!

La mulţi ani, Bucureşti!