Candidaturi tactice

Care sunt resorturile unei candidaturi la prezidenţiale, mai ales atunci când orice analiză raţională arată că şansele candidatului de a se califica pentru turul al doilea sunt cvasi-nule? Multe candidaturi secundare sunt simple instrumente pentru promovare personală sau a unor principii, pe câtă vreme altele sunt candidaturi tactice care vizează poziţionarea pe eşichierul politic şi negocierea postelectorală a unor poziţii.

Din 1992 sistemul electoral pentru alegerea preşedintelui României imprimă o mecanică bipolaristă vieţii politice: faţă de FSN-FDSN-PSDR-PSD, care se poziţionează ca un partid succesor (al Revoluţiei, al Vechiului Regim, etc.), se coagulează o alianţă a "opoziţiei" (CDR în 1992 şi 1996, Alianţa DA în 2000). Aşa se întâmplă şi în 2014, ACL este rezultatul alianţei mecanice dintre partide (mai mult sau mai puţin întâmplător, aceleaşi ca în 2004) care vor să aibă o şansă de a accede în turul al doilea. Comportamentul PSD şi ACL este previzibil, iar motivele intrării în competiţia electorală ale lui Ponta sau Johannis rămân inteligibile. Dar de ce candidează cei ale căror scoruri nu dau loc la speranţe?

Sigur, uneori logica bipolaristă este depăşită. S-a întâmplat în 2000, dar atunci nu a existat o reală alianţă-alternativă la PDSR şi Ion Iliescu. CDR 2000 nu mai era o mare alianţă - cum fusese cazul cu CDR la alegerile precedente - ci doar un paravan pentru PNŢ. Iar multiplicarea candidaturilor aşa zisei dreaptă (Isărescu, Stolojan, Meleşcanu) a deschis calea, pe fundalul unei crize economice grave, dublate de o criză politică, candidatului antisistem Corneliu Vadim Tudor. Cu câteva luni înaintea alegerilor prezidenţiale din 2000, la alegerile locale din iunie, PRM obţinuse doar 6% şi nimic nu indica surpriza ce a urmat: prima calificare în Europa postbelică a unui candidat considerat extremist în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. După ce câştigase alegerile din 2004 folosind strategia coaliţiei, în 2009 Traian Băsescu, izolat politic, dar controlând guvernul, nu a mai organizat nicio alianţă şi a profitat de orgoliul de partid dominant la PSD (care nu s-a aliat cu alte formaţiuni politice semnificative) pentru a putea obţine, cu greu, o victorie controversată.

În 2014, cu doar două luni şi jumătate înaintea primului tur de scrutin, scenariul campaniei şi a grupării forţelor politice pare însă mai apropiat de cel din 2004 sau din anii '90 decât de 2000 sau 2009. Candidatura lui Kelemen Hunor este un exemplu de candidatură tactică, ca şi cea a lui Călin Popescu Tăriceanu. Mai greu ar putea fi considerate astfel candidaturile Elenei Udrea şi a Monicăi Macovei.

Kelemen Hunor candidează pentru a dovedi potenţialul formaţiunii sale şi a re-negocia orice viitoare participare la o majoritate parlamentară, pe câtă vreme Călin Popescu Tăriceanu candidează pentru a-şi lansa PLR-ul şi a-şi consolida baza de negociere postelectorală. În schimb, înlocuirea lui Cristian Diaconescu cu Elena Udrea nu are nicio bază tactică clară: preşedinta PMP se expune într-o competiţie în care este dezavantajată de apropierea notorie de Traian Băsescu. Eventual, după un rezultat previzibil slab, va putea să cedeze locul lui Traian Băsescu. Dar, pentru o negociere postelectorală în zona aşa numitei drepte ar fi nevoie de un scor foarte bun. În ipoteza că ACL nu câştigă preşedinţia iar formaţiunea intră în criză, tot ar fi nevoie de o zestre electorală consistentă pentru a negocia preluarea acestei formaţiuni de Traian Băsescu.

Dar, dacă în cazul candidaturii Elenei Udrea există elemente tactice ale candidaturii, în cazul Monicăi Macovei ele rămân pur şi simplu obscure. Monica Macovei intenţionează să candideze ca independentă. Deşi membră PDL, Macovei nu a acceptat decizia partidului şi şi-a anunţat candidatura. Cu toate că nu a respectat disciplina de partid, nu a fost sancţionată. Oricum, câtă vreme nu mai are nevoie de promovare, ce ar putea Macovei să negocieze postelectoral? Unii vorbesc de o candidatură de suport, care ar trebui să consolideze voturile "dreptei", dar Monica Macovei, conform datelor pe care le avem acum, nu poate obţine un scor important la primul tur, deci nu poate ajuta pe contracandidatul lui Victor Ponta dirijându-şi electoratul la al doilea tur de scrutin către acesta. Şi, nici prezenţa sa în campanie sau mesajul său înaintea celui de-al doilea tur nu ar putea să aibă o mare influenţă. Dacă prin această candidatură a vrut să-şi promoveze propria ideologie privind statul de drept, atunci efortul va fi prea mare pentru un rezultat previzibil mediocru.

Candidaturile tactice nu influenţează direct al doilea tur de scrutin deşi pot contribui la întărirea uneia dintre tendinţe. Candidatura lui Kelemen Hunor va fi neutră, cu o oarecare complicitate către Ponta, dar cum electoratul maghiar va participa într-o mică proporţie la turul al doilea de scrutin (aşa cum s-a întâmplat şi la alte alegeri prezidenţiale), nu va conta foarte mult. Oricum, dacă Ponta reuşeşte să preia o parte a electoratului maghiar, va avea o misiune mai uşoară.

Făcută în numele spiritului USL, candidatura lui Călin Popescu Tăriceanu va putea aduce voturi lui Victor Ponta la turul al doilea, dar va marca, în primul rând, examenul de maturitate politică al PLR. Cu un rezultat bun, Tăriceanu poate negocia aproape orice (inclusiv conducerea guvernului) în cazul unei victorii a lui Ponta.

Celelalte două candidaturi, a Elenei Udrea şi a Monicăi Macovei, nu au un scop clar. Dincolo de retorica de campanie, scopul lor rămâne obscur. Ori, pornind de la formula raţionalistă de stabilire a adevărului "Ceea ce este obscur ar putea să nu fie adevărat", am putea spune "Candidaturile ale căror scopuri sunt neclare şi scapă analizei logice clasice riscă să se compromită".