Camera Deputaţilor din Italia a organizat recent conferinţa cu tema "Datoria publică a Italiei în zona euro", unde au fost invitaţi experţi în restructurarea datoriilor publice, reprezentanţi ai mediului academic, jurnalişti şi administratori ai fondurilor de investiţii.
În opinia unui participant, Jens Nordvig, şef de departament la Nomura Securities şi fost bancher la Goldman Sachs, "Italia este acum cea mai importantă ţară din Europa".
Motivul îl reprezintă, bineînţeles, nu doar dimensiunea economiei sale, ci şi nivelul extrem de ridicat al datoriei publice, pentru care nimeni nu pare capabil să găsească o soluţie.
Ultimele date oficiale, din aprilie 2017, arată că datoria publică a ajuns la 2,27 trilioane de euro, un nou record, după o creştere cu 37,2 miliarde faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut (vezi graficul 1).
Deficitul bugetar cumulat din prima jumătate a anului curent a fost de 50,2 miliarde de euro, cu 22,5 miliarde mai mare decât în perioada similară a anului precedent, după cum scrie Reuters, în condiţiile în care peste jumătate din deficitul lunii iunie 2017, de 8,2 miliarde de euro, a fost "rezultatul" implicării statului în lichidarea celor două bănci din regiunea Veneto.
Un nou record, tot negativ, s-a înregistrat şi în ceea ce priveşte poziţia Italiei în cadrul Target2 (Trans-European Automated Real-time Gross settlement Express Transfer), sistemul de decontare în timp real pentru plăţile în euro.
Datele de la BCE din luna mai 2017 arată că deficitul Italiei în cadrul sistemului Target2 a ajuns la 421,6 miliarde de euro, cu mult peste nivelul înregistrat în perioada crizei datoriilor suverane, fenomen care reflectă accelerarea ieşirilor de capital din ţară (vezi graficul 2).
În aceste condiţii, nu este de mirare că autorităţile europene au "permis" Italiei să încalce reglementările recent intrate în vigoare cu privire la rezoluţia bancară, deşi aceasta reprezintă un nou factor de "divizare a Europei", după cum scrie Reuters.
Europarlamentarul german Sven Giegold a descris modul de lichidare al celor două bănci, Banca Popolare di Vicenza şi Veneto Banca, drept "ocolire scandaloasă a regulilor", care va avea "consecinţe negative pentru credibilitatea uniunii bancare". Dar ce mai contează regulile, când în joc este supravieţuirea unor politicieni iresponsabili?
Cele două bănci italiene au "reuşit" să aducă nori negri chiar şi deasupra Băncii Centrale Europene, care "le-a monitorizat şi declarat solvabile până de curând", conform articolului Reuters. Adică este clar că nici în "templul" de la Frankfurt nu mai sunt "vrăjitori" care să "citească" globul de cristal.
Dar dacă "soluţia" pentru datoria publică a Italiei va veni de la sine, odată cu ajungerea în stadiul în care politicienii nu vor mai putea face nimic pentru a opri marşul realităţii? Participanţii la conferinţă au expus avantajele şi dezavantajele diferitelor soluţii posibile, iar din listă nu au lipsit ştergerea parţială a datoriei, introducerea unei monede paralele cu euro şi chiar ieşirea din uniunea monetară.
Jochen Andritzky, membru al Consiliului German al Experţilor Economici, a declarat că "Italia este prea mare pentru a fi salvată", pe fondul prezentării unei analize cu titlul "Un mecanism de reglementare a restructurării datoriilor suverane în zona euro".
Soluţia ştergerii parţiale a datoriei a fost susţinută de Jens Nordvig, unul dintre argumentele sale fiind acela că doar 7% din obligaţiunile guvernamentale aflate în circulaţie au fost emise sub o jurisdicţie străină.
Într-o prezentare de la Astellon Capital Partners, cu titlul sugestiv "Ciao a tutti" şi dedicată "restructurării ordonate a datoriilor Italiei", se arată că ţara trece printr-o criză a datoriei publice de 30 de ani, în condiţiile în care raportul dintre datoria publică şi PIB a crescut cu peste 11% între 1995 şi 2015, exclusiv ca urmare a costurilor de finanţare şi în ciuda existenţei unui surplus fiscal primar în această perioadă.
Adică Italia a fost una dintre cele mai responsabile, din punct de vedere fiscal, ţări din zona euro în ultimii 20 de ani, însă datoriile acumulate anterior au fost prea mari şi nu mai pot fi susţinute?
Analiştii de la Astellon Capital mai estimează că, între 2014 şi 2019, Banca Centrală Europeană va fi responsabilă pentru finanţarea integrală a deficitului bugetar al Italiei, dacă se menţine nivelul actual al emisiunilor nete de obligaţiuni şi al programului de relaxare cantitativă.
O simplă extindere a maturităţii datoriei nu reprezintă o soluţie sustenabilă, fiind nevoie şi de o reducere a cuponului obligaţiunilor guvernamentale. Analiştii de la Astellon Capital consideră că "reducerea cuponului este cea mai rapidă şi mai realistă cale către sustenabilitate".
În aceste condiţii, nu trebuie să surprindă o declaraţie recentă a guvernatorului Băncii Italiei, Ignazio Visco, conform căreia "Italia se va prăbuşi fără zona euro".
Oare aşa să fie? Brigitte Granville, profesor de economie la School of Business Management din cadrul Queen Mary University of London, a prezentat la conferinţă rezultatele unei simulări a ieşirii Italiei din zona euro, care arată că "revenirea la moneda naţională este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru redresarea economică", iar "costurile pe termen scurt ale ieşirii din zona euro pot fi administrate, în condiţiile în care avantajele pentru un orizont de cinci ani vor fi substanţiale".
Deşi nu s-a numărat printre participanţii la conferinţa organizată de Parlamentul italian, Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, oferă susţinere ideii de restructurare a datoriilor Italiei, deoarece "problemele structurale ale Italiei nu au fost corectate în perioada relaxării cantitative".
Analiza lui Artus include şi Franţa în aceeaşi categorie. "În condiţiile în care programul de relaxare cantitativă al BCE nu poate fi menţinut la nesfârşit, aceasta înseamnă că problemele structurale ale Franţei şi Italiei nu pot fi corectate când relaxarea cantitativă se va opri şi dobânzile pe termen lung vor creşte din nou", mai scrie economistul francez, care pune sub semnul întrebării eficienţa relaxării cantitative în ceea ce priveşte stimularea reformelor structurale.
Ce mai rămâne dacă relaxarea cantitativă a BCE, respectiv promisiunea prosperităţii prin tipărire, nu va avea efectele dorite? Doar combinaţia cea mai explozivă dintre soluţiile analizate în cadrul conferinţei organizate de Camera Deputaţilor din Italia:ştergerea datoriei publice pe fondul ieşirii din zona euro şi întoarcerea la moneda naţională.
Totul este numai o chestiune de timp, care nu se mai măsoară în decenii, ci doar în ani.