Cât va mai dura era politicii monetare conduse după teorii şi modele absurde?

Teoriile şi modelele economice rupte de realitate promovate şi utilizate de băncile centrale au început să devină o povară tot mai grea chiar şi pentru sănătatea psihică a economiştilor din băncile centrale. S-a întâmplat recent la Federal Reserve, cea mai influentă bancă centrală din lume, unde un "veteran" al instituţiei a trecut recent printr-o "criză de sinceritate". Un astfel de "fenomen" se întâmplă, de obicei, după plecarea de la banca centrală, dar şi atunci este foarte rar şi apare mai ales la foşti guvernatori, cum a fost cazul lui Mervyn King.

Într-un articol semnat de Jeremy Rudd, "Why Do We Think That Inflation Expectations Matter for Inflation? (And Should We?)", autorul subliniază că "ştiinţa economică de astăzi este plină de idei despre care toată lumea ştie că sunt adevărate", când acestea sunt, de fapt, doar "idei absurde nemaipomenite".

Jeremy Rudd are un doctorat în economie de la Universitatea Princeton (1997), iar din 1999 este economist la Federal Reserve. A mai ocupat posturi de economist în cadrul Council of Economic Advisers de la Casa Albă şi la Trezoreria SUA.

Printre ideile pe care Rudd le consideră "absurdităţi nemaipomenite" se află ipoteza că "funcţiile agregate de producţie reprezintă o caracterizare bună a ofertei din economie" sau că "după o perioadă suficientă de timp, care să permită ajustarea preţurilor, economia va reveni la echilibru". O altă axiomă este şi "teoria conform căreia alegerile făcute de gospodăriile populaţiei oferă o justificare solidă pentru curba cererii cu pantă negativă".

Economistul de la Federal Reserve afirmă cu tărie că "nu există niciun fel de bază empirică pentru oricare dintre aceste ipoteze". În plus, "fiecare dintre ele are serioase deficienţe şi din punct de vedere teoretic", afirmaţie completată într-o notă de subsol cu o erezie absolută: "las la o parte îngrijorarea profundă conform căreia rolul principal al ştiinţei economice actuale este de a face apologia unei ordini sociale opresive, nesustenabile şi nedrepte".

De ce sunt atunci folosite aceste teorii pentru a descrie economia reală şi, mai mult, pentru a prescrie politici economice? Să fie vorba doar despre "sindromul" beţivului care îşi caută cheile sub un stîlp pentru că acolo este lumină sau este vorba despre încercarea de a convinge că "planificarea ştiinţifică" nu este doar dezirabilă, ci reprezintă singura cale de urmat dacă dorim creşterea economică perpetuă?

După cum scrie Rudd, unul dintre motive este acela că "economia este un sistem complicat, care este dificil de înţeles, iar astfel de ipoteze, chiar dacă sunt greşite, sunt singurele care ne salvează de nihilismul intelectual".

Economistul american abordează apoi subiectul articolului său, respectiv aşteptările inflaţioniste, a căror "ancorare" este deosebit de importantă pentru băncile centrale, în special în regimul de ţintire a inflaţiei.

"Economiştii şi factorii decizionali cred că aşteptările gospodăriilor şi firmelor privind inflaţia viitoare reprezintă un factor determinant cheie al inflaţiei actuale", subliniază Rudd, iar după trecerea în revistă a literaturii teoretice şi empirice relevante ajunge la concluzia că "această credinţă se bazează pe o fundaţie extrem de precară şi poate conduce la erori serioase de politică economică".

În opinia sa "utilizarea aşteptărilor inflaţioniste pentru explicarea dinamicii actuale a inflaţiei este inutilă şi nejustificată". Folosirea aşteptărilor inflaţioniste este inutilă deoarece "există o explicaţie alternativă care este cel puţin la fel, dacă nu chiar mai plauzibilă" şi nejustificată deoarece "invocarea unui canal de transmitere a aşteptărilor către inflaţie nu are o bază teoretică sau empirică convingătoare şi poate avea ca rezultat erori de politică".

După cum mai subliniază Rudd, economiştii din băncile centrale oferă prea multă siguranţă factorilor decizionali atunci când spun că aşteptările inflaţioniste reprezintă cel mai important factor determinant al inflaţiei pe termen lung. În urma acestor sfaturi, autorităţile se concentrează prea mult asupra "managementului aşteptărilor" sau ajung la concluzia că "indicatorii inflaţiei aşteptate bazaţi pe sondaje sau pe piaţă pot reprezenta elemente utile de ghidare a politicilor economice".

Din păcate lucrurile nu sunt aşa de simple. Economistul de la Federal Reserve avertizează că "iluzia controlului va conduce, probabil, la crearea mai multor probleme decât lipsa efectivă a controlului".

Având în vedere că economia este un sistem complex în care interacţionează actori cu voinţă proprie, chiar şi utilizarea unui model "corect" pentru deciziile de politică monetară poate avea efecte nedorite şi consecinţe grave.

Atunci cum îşi pot apăra şi justifica băncile centrale continuarea utilizării teoriilor şi modelelor greşite, al căror efect nu poate fi decât adâncirea dezechilibrelor pe fondul unei "linişti" aparente, care se termină, de obicei, prin crize "neaşteptate"?

Mai mult, cum pot justifica băncile centrale faptul că au devenit devenit tot mai dese crizele "neaşteptate", iar amplitudinea lor este tot mai mare de când dominaţia băncilor centrale în ceea ce priveşte politicile economice s-a extins la nivel global?

În aceste condiţii, cât mai poate fi cerut populaţiei să aibă încredere în capacitatea instituţiilor monetare centrale de a asigura stabilitatea preţurilor, când însăşi definiţia utilizată este mincinoasă, iar singurul lucru care se "asigură" este, de fapt, creşterea exponenţială a indicelui preţurilor şi erodarea permanentă a puterii de cumpărare?

În cadrul dineului anual organizat de Society of Professional Economists, Andrew Bailey, guvernatorul Băncii Angliei, a subliniat că acum începe partea cea mai grea a redresării post-pandemie, pe fondul încetinirii semnificative a creşterii economice, inclusiv în urma extinderii blocajelor de pe lanţurile de distribuţie.

"Când am auzit că ne confruntăm şi cu lipsa vântului pentru generarea electricităţii, am fost tentat să întreb când vor veni şi lăcustele", a continuat guvernatorul Băncii Angliei.

Dar de ce ar mai fi nevoie de lăcuste şi alte urgii biblice, când băncile centrale sunt sigure pe atotputernicia lor şi consideră că nu au nevoie de ajutor "exogen" pentru a-şi împlini misiunea?