Ce a rămas după 2015?

Dacă pe plan extern anul care se încheie a stat sub semnul atentatelor islamiste, începând cu masacrarea jurnaliştilor şi a caricaturiştilor de la Charlie Hebdo de pe 7 ianuarie şi încheindu-se sub semnul atentatelor de la Paris din 13 noiembrie, la noi, în schimb, anul 2015 a fost mult mai lin şi previzibil: a început pe 16 noiembrie 2014, cu victoria alegerile prezidenţiile a lui Klaus Iohannis şi s-a încheiat atunci când primul ciclu al mandatului noului preşedinte s-a terminat, pe 4 noiembrie 2015, odată ce fostul său contracandidat din alegerile prezidenţiale de anul trecut, Victor Ponta, şi-a dat demisia din funcţia de prim ministru.

Dar, odată cu instalarea unui guvern prezidenţial şi preluarea controlului (cel puţin formal) Puterii de către şeful statului, se încheie şi o "stagiune" a vieţii politice al cărei principal beneficiar a fost, privind retrospectiv, chiar preşedintele Iohannis: ciclul indignării. Ultimul episod al acestui ciclu s-a produs după accidentul tragic de la clubul Colectiv şi a dus nu doar la căderea unui guvern deja slăbit, ci şi la instalarea unui guvern "emanat", cel puţin simbolic, din "stradă". Întins pe durata a patru ani, ciclul indignării a marcat profund scena politică românească. Indignaţii români (care, dacă ar fi să rămânem în spaţiul spaniol de unde vine termenul, se asemănă mai mult cu "indignarea" de dreapta de la Ciudadanos decât cu Podemos) reuşiseră deja de la prima lor manifestaţie să ducă la căderea unui guvern (în februarie 2012, prima mişcare a indignaţilor a avut drept consecinţă căderea guvernului Boc) şi au reuşit să schimbe, dacă nu sensul politicii româneşti, cel puţin unele din formele sale de manifestare. Dar, între februarie 2012 şi noiembrie 2015 România a rămas prizonieră modelului politic al coabitării dintre preşedinte şi prim ministru. Abia după instalarea guvernului Cioloş se iese - teoretic, cel puţin pentru moment - din etapa blocajului politico-instituţional produs de coabitare.

Dacă primul ciclu al preşedinţiei lui Klaus Iohannis a stat sub semnul coabitări (care a început printr-o perioadă de adaptare cu o coabitare de catifea care s-a transformat inevitabil, odată ce la 5 iunie 2015 Victor Ponta a fost pus sub învinuire de DNA în primul dosar Şova; într-o coabitare conflictuală), al doilea ciclu, care a debutat cu impunerea unui guvern prezidenţial şi formarea unei majorităţi prezidenţiale, va sta sub semnul prezidenţializării regimului politic românesc.

Privind retrospectiv, anul 2015 a dus la amplificarea unei criza de regim, încă latente la începutul mandatului prezidenţial, până la dimensiunea unei autentice crize de sistem. Iar mişcarea indignaţilor a fost purtătorul de cuvânt al acestei crize. Obsesia simbolică a discursului privind necesitatea "noii politicii" este tocmai semnul acestei crize de sistem. Ori dacă manifestarea crizei de regim era inevitabilă, fiind o consecinţă a mecanismelor politico-instituţionale româneşti, criza de sistem, care ia forma unei crize de legitimitate a instituţiilor politice, a luat prin surprindere clasa politică.

Acum, la sfârşitul anului 2015, partidele politice parlamentare sunt debusolate şi au trecut în defensivă încercând să se replieze după ultima şarjă a indignaţilor. Între timp, asumându-şi desemnarea unui prim ministru "tehnocrat", scăpat, cel puţin pentru moment, controlului partidelor parlamentare, preşedintele a devenit un actor instituţional determinant. Ori un guvern "tehnocrat", şi cu atât mai mult unul a cărui orientare afişată nu este atât de prezidenţialistă pe cât de favorabilă mişcărilor "antisistem" - poate oricând să fie confruntat cu o moţiune de cenzură şi să fie pus în minoritate. De aceea, criza de sistem, chiar dacă a depăşit momentul de apogeu, rămâne într-o stare latentă şi poate fi oricând activată. Cu o majoritate prezidenţială cu geometrie variabilă, aşa cum arată aceasta la sfârşitul anului 2015, riscul acutizării crizei în anul ce vine rămâne ridicat. Această criză va fi rezolvată doar printr-o modificare a Constituţiei, şi cum, într-un an electoral, aşa cum va fi anul 2016, o astfel de schimbare este imposibilă, totul se va juca în alegeri, care vor confirma sau infirma rezilienţa sistemului de partide de la noi.