Ce fu, ce vine

Nu, nu este vorba de vreun concept japonez de mare actualitate şi maxim interes, nici de adevăratul secret al omenirii, cheia unui viitor frumos şi dulce. Şi nici salată cu tofu şi vinete, comandată de vreun copil peltic, nu este. După ce am aflat ce nu este, să înţelegem că ne propunem să facem un fel de bilanţ al anului trecut şi ceva ca o previziune pentru cel de abia început, adică două într-una.

Preţul la aur şi bijuterii s-a mai liniştit, dar jumătate dintre autografele aduse la expertiză în 2014 sunt false, susţine o firmă americană de specialitate care atrage atenţia că situaţia este mult mai gravă pentru că expertizate au fost doar puţine dintre autografele aflate în colecţii. Numismatica a început să devină rentabilă, pe piaţă fiind deja piese de milioane, de dolari în special. Problema falsurilor, care face ravagii şi în numismatică, nu afectează decât preţurile mici şi clientul-turist, la nivel înalt lucrurile fiind clare de tot. Nenorocirea de la redacţia Charlie Hebdo a dus la preţuri de zeci de mii de euro sau dolari sau lire sterline ultimul număr al publicaţiei dinainte de masacru. Nu va avea aceeaşi evoluţie numărul scos în tiraj chinezesc, de milioane de exemplare, al primului număr din Charlie Hebdo de după dementul atentat. Nici ziarele americane de la asasinarea lui Kennedy, din 1963, nu sunt aşa de valoroase, pentru că au ieşit în tiraje mult prea mari.

Piaţa internaţională s-a consolidat şi a plouat cu tot felul de recorduri la campaniile newyorkeze de licitaţii Christie's şi Sotheby's. În 2014, piaţa a pus moţul clasamentului vânzărilor de pictură, categoria femei. În noiembrie trecut, Sotheby's a vândut o pictură de Georgia O'Keeffe, din 1932, cu 44,4 milioane de dolari. Recordul anterior a "dansat" doar câteva luni, din mai acelaşi an, când a fost precedenta campanie newyorkeză a celor două case londoneze. Atunci, Christie's, de această dată, a vândut o creaţie Mitchell Joan cu 12 milioane dolari, un record de moment de 4 ori mai mic decât cel stabilit în toamnă.

Au fost şi ceva scandaluri în anul ce trecu, care mai financiare, care penale, care cu femei. Ca să scurtăm aşteptarea şi inevitabila tensiune, începem cu ultima situaţie. Aşa cum, la timpul respectiv, am descris pe larg, o actriţă din Luxemburg, pusă pe şotii, s-a dus la bestialul Muzeu Orsay din Paris, şi-a ridicat rochia şi, profitând de absenţa intenţionată a altor textile, s-a aşezat pe podea, în faţa picturii "Originea lumii" de Courbet, reluând poza din această curajoasă construcţie picturală din 1866 care reprezintă, în detaliu şi cu atmosferă, un racursi feminin cu cele ale sexului respectiv în prim plan. Urmarea cumplită a acestui performance artistic, care, în niciun caz, nu se traduce prin performanţă, a fost că toată vara turiştii nu au putut vedea pictura la locul ei din respectivul muzeu, fiind, cică, împrumutată.

Dintre scandaluri, să amintim şi acuzaţiile aduse în justiţie de Berthold Albrecht, moştenitorul supermagazinaşelor Aldi, lui Helge Achenbach, unul dintre cei mai reputaţi consilieri în domeniul artei plastice, acuzaţii de vreo 23 de milioane de euro. Colecţionarul Bert Kreuk este mai direct, el îl acuză pe Danh Vo că nu i-a livrat instalaţia artistică destinată show-ului "Transforming the Known", expoziţia-eveniment a colecţiei sale de la Muzeul Municipal din Haga. Colecţionarul îl plătea pe artist cu 1,2 milioane de euro.

Mai stranie sau mai interesantă este afacerea cu cărţi din Franţa, care a ajuns sub ancheta Tracfin (Traitement du renseignement et action contre les circuits financiers clandestins), structură a Ministerului francez al Finanţelor cu experţi fioroşi şi duri care luptă împotriva fraudelor financiare de orice fel, spălării de bani şi chiar finanţării terorismului. Concret, Gérard Lhéritier, pasionat al cărţilor şi al manuscriselor, care a creat şi ridicat compania Aristophil - de comerţ cu astfel de obiecte de colecţie, este acuzat că a pus pe picioare o schemă Ponzi, sau un fel de Caritas, pe înţelesul nostru. Lhéritier şi firmele sale au creat Muzeul scrisorilor şi al manuscriselor din Paris, un muzeu privat plasat la numărul 222 de pe celebrissimul bulevard Saint-Germain, cu 130 de mii de exponate demne de toată admiraţia. Muzeul, însă, a venit şi să ofere o aură instituţională unei afaceri ce aduce cu inconştienţa şi tupeul de tip Caritas-România dar se bazează şi pe un cinstit principiu de fond de investiţii în artă. Miile de acţionari ai companiei Aristophil au investit în manuscrise diverse, unele istorice, cumpărate cu sume mari şi mare pompă din întreaga lume. În continuare, obiectele concrete au fost supraevaluate în contabilitatea uriaşei companii care se joacă un pic cam singură pe piaţa de profil. Desigur, o cererea masivă de răscumpărare a acţiunilor, cu maturitate la 5 ani, ar duce la catastrofă, una care ar afecta nu numai deţinătorii de fond de investiţii în scrisori şi manuscrise, ci chiar piaţa de artă în principiile şi prestigiul său. Americanii, în special, compară astfel de afaceri, mai ales din cauza părţii de Caritas, cu scandalul Bernie Maddoff, un Ioan Stoica mai alb şi fără Tatulici al lor, dar unul de 17 miliarde de dolari şi 150 de ani de închisoare. Iar Gérard Lhéritier a primit titlul de "Maddoff al manuscriselor"!

La noi, piaţa licitaţiilor de artă şi-a continuat cursul descendent, uşor de remarcat din cauza vizibilităţii maxime a acestui sistem de comerţ de artă. La galeriile generaliste sau de antichităţi s-au redus semnificativ cifrele de afaceri şi nu se decelează niciun trend, nicio modă care să dea speranţe şi direcţie oamenilor interesanţi şi de cursă lungă ce continuă să activeze pe această piaţă.

2014 este anul în care a apărut pe piaţă o capodoperă de talie internaţională, de istoria artei şi a comerţului de artă. Desigur, e vorba de opera lui Brâncuşi, "Cuminţenia pământului", retrocedată familiei proprietarului de la care a fost luată prin anii '50. Noii proprietari, moştenitori reali, şi nu făcuţi, au ales şi calea Artmarkului pentru a transforma moştenirea recuperată în milioane care să le mângâie ultimii ani de vârstă avansată. Iar casa Artmark a mers pe calea legală şi normală pe care a asezonat-o cu un marketing profesionist, ce te face să te simţi mai deştept şi băgat în seamă, ba chiar mai contemporan cu acest mileniu. Desigur, statul român, prin al său Minister al Culturii ce pare hotărât să nu facă nimic altceva decât să administreze sărăcia, nu a răspuns în termenii legali şi de timp, adică 30 de zile, după care vânzarea a trecut la liber. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit, pentru că nu am mai auzit nimic despre soarta de piaţă a acestei sculpturi care, pe o scenă internaţională, ar face jonglerii cu milioanele de valută-forte.