Cerşetorul de lemn

Un trecător prin regatul Suediei ar fi observat, acum circa trei sute de ani, un spectacol inedit. În preajma unor biserici stăteau nişte cerşetori. Oamenii se apropiau şi le dădeau bani. La prima vedere, nimic deosebit. În multe locuri din lume cerşetorii erau o prezenţă cotidiană. Spre deosebire însă de cerşetorii obişnuiţi, aceştia din Suedia erau cu deosebire tăcuţi. Primeau obolul într-o linişte desăvărşită. Nici nu ar fi putut spune mai multe. Singurul lucru pe care îl comunicau era un verset biblic scris pe o placă aşezată deasupra capului personajului nostru.

Fenomenul cerşetorilor de lemn a apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La originea sa a fost o idee a reginei Cristina a Suediei, aceeaşi despre care se spune că îl primea pe Descartes cu ferestrele deschise, în frig, la 5 dimineaţa, ceea ce ar fi dus la moartea marelui filozof. De data aceasta, Cristina a avut o idee mai constructivă. A cerut bisericilor să aşeze câte un buştean pe post de "cutie a milei". Cu timpul, meşterii locali au început să decoreze obiectele respective. A rezultat un fel de om de lemn, cu o fantă prin care se introduceau monede. In interior era cutia cu bani, asigurată cu un lacăt. În secolul al XIX-lea exista obiceiul ca aceste manechine să fie făcute sub forma unui veteran din armata suedeză.

Astăzi supravieţuiesc mai puţin de două sute de statui ale cerşetorului de lemn. Majoritatea sunt în Finlanda, în regiunea Ostrobotnia.

Ceea ce ne aduce acum la subiectul nostru. Sărăcia. Mulţi dintre cititorii acestei pagini au observat, desigur, cerşetori în jurul bisericilor. În ţări foarte diverse. Psihologia acestui fenomen este simplă. Măcar în proximitatea Divinităţii credinciosul se simte obligat să devină un om mai milostiv.

Cerşetorul de lemn ("vaivaisukko", în limba finlandeză) ne aduce în prezenţa unui concept foarte diferit al întrajutorării. Relaţia dintre donator şi primitor este aici una impersonală. Există doar sugestia unei prezenţe a Celuilalt, reprezentat în lemnul cioplit. Dar altfel, avem de-a face cu un gest (milostenia) care este integrat unui sistem (birocratic).

În multe părţi ale lumii mila este şi acum intens personalizată. La televizor vedem uneori indivizi care ies cu teancul de bani la poartă. Oamenii se îmbulzesc la pomană. "Mulţumim, boierule!".

În lumea occidentală, dimpotrivă, evoluţia a fost către o maximă discreţie şi chiar o anonimizare a ajutoarelor. Încă din perioada Antichităţii greceşti avem istorii despre gesturi de binefacere efectuate anonim. În Europa Evului Mediu apar forme organizate ale asistenţei sociale. Dar este Reforma protestantă aceea care introduce cea mai importantă schimbare.

Într-o perspectivă generală creştină, unul dintre viciile lumii de aici este acela al trufiei. "Boierul" care se grozăveşte aruncând cu bani este un păcătos, un degenerat moral. Pentru că se făleşte. Iar cel care se făleşte introduce un element de inegalitate în ceea ce ar trebui să fie, ideal, o lume a egalităţii de statut.

Iată de ce avem acest fenomen, răspândit în lumea orientală, al unei culturi a milosteniei grefată pe inegalităţi sociale sfidătoare.

O expresie a acestei formule, incoerente etic, a fost şi celebrul îndemn al Elenei Ceauşescu: "Nicule, mai dă-le o sută de lei!". Clanul care domina România a crezut că se poate salva prin câteva gesturi rituale. Bani aruncaţi de la balcon.

Comportamentul acesta, al milosteniei ostentative, l-am descoperit cu multă vreme în urmă. Era prin anii '80, tocmai terminasem liceul. Un prieten m-a invitat la nunta sa. Eram naiv. Mă pregăteam să mă duc cu mâinile în buzunare. Prietenul m-a oprit. "Este nuntă cu dar!". N-aveam nici cea mai mică idee ce urma să se întâmple...

Nuntaşii au început, pe rând, să dea "darul". În văzul tuturor. "Cutare, 800 de lei!", "Cutărescu, 1500!". Previzibil, s-a ajuns la un fel de cursă nebunească. Lăutarii executau rapid nişte triluri atunci când sumele săreau în sus.

Toată treaba era să se termine rău. Părinţii fetei se înţeleseseră dinainte cu părinţii băiatului cât să dea fiecare. Problema este că una dintre familii a încercat o "şmecherie". A dat mai mult. Neaşteptat de mult.

S-a ajuns la certuri. Iar certurile se îndreptau către o bătaie ca în "Şapte păcate". Cealaltă familie s-a simţit umilită pentru că nu putea da mai mult. Veniseră fără bani suficienţi, bazându-se pe înţelegerea dinaintea nunţii. Acum nu puteau să lase lucrurile aşa... S-au împrumutat rapid pe unde au apucat şi au aruncat şi ei cu bani.

Un alt amic a ajuns la un moment dat la Paris, pe la începutul anilor '90. A coborât din tren şi a fost abordat de o cetăţeancă. "Conaşule, dă-mi şi mie ceva!". Omul, cu capul în nori, a băgat mâna în buzunar. Mecanic, a scos o monedă de 5 lei. Cetăţeanca, vigilentă, l-a taxat imediat.

A da şi a primi bani sunt gesturi încărcate de conţinut. Miza este mare, a ierarhiei sociale. Contează nu doar cine dă şi cât dă. Contează şi cum anume dă. Cine se trufeşte şi cine se umileşte.