Cetăţeni fără republică

Ce a mai rămas valabil din sensul originar al republicii astăzi, aici, în România? Un cuvînt desfigurat de politică, redus la cea mai simplă definiţie a sa, formă de guvernămînt, republica este ascunsă privirii curioase a cetăţenilor. Vechea res publica (lucrul public) desemna o formă de control civil al activităţii statului, activă prin încurajarea şi protejarea spaţiului public. Fără acest mediu virtual şi real totodată în care supuşii se transformă în cetăţeni, fără critica puterii posibilă datorită opiniei publice, fără reacţiile concrete la abuzurile guvernării, fără exerciţiul libertăţii de exprimare republica este moartă. Un vid pe care grupurile private îl ocupă şi îl utilizează în interes propriu. Dintr-o astfel de perspectivă, mai republicană a fost monarhia constituţională decît republica comunistă, şi chiar decît această pseudo-republică postdecembristă. Căci nici forma, nici votul nu ţin locul controlului eficient şi permanent pe care doar burghezia, numită timid şi tehnic clasă de mijloc, îl poate realiza. Falsul aranjament constituţional de la începutul deceniului trecut a încercat să-i întîrzie naşterea acestei burghezii. Burghezul, moşierul şi legionarul au fost figurile pe care propagandiştii FSN, în spiritul lui Ion Iliescu, le combăteau în 1990. În spatele ultimelor răbufniri ale urii de clasă se asigură cadrul pentru protecţia "noilor îmbogăţiţi".

Aproape nimic din ceea ce a constituit moştenirea republicii nu se regăseşte în această Românie. Domnia legii şi corolarul său, statul de drept, nu garantează corectitudinea procedurilor şi neutralitatea autorităţilor. Din republica filosofilor nu a rămas decît numele. Şi sub această etichetă se ascund toate fărădelegile. Sub scutul republicii dictatura comunistă şi-a construit alibiurile. Nu a contat că în 30 decembrie 1947 a avut loc o lovitură de stat, că proclamarea republicii a fost în afara ordinii constituţionale: scopul scuză mijloacele. Omleta se face din ouă sparte. Dar scopul a rămas nebulos. Iar sub pavăza republicii un grup privat a preluat statul, desfiinţîndu-l. Formă juridică goală, statul era pentru comunişti doar un instrument de politică internaţională. Pentru ei dreptul nu este decît o convenţie între altele, care nu merită un statut special. Legalitatea socialistă era un surogat de drept. Simularea statului de drept nu putea, nu poate nici astăzi, face faţă examenului crucial: controlul guvernanţilor. Pe de altă parte dreptul socialist a supravieţuit regimului. În dispoziţiile finale şi tranzitorii ale Constituţiei (şi în 1991, şi în 2003) se precizează că "Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămîne în întregime abrogată." Din perspectiva constituţională, revoluţia nu a existat, nu este sursă de drept. Iar republica actuală o continuă pe cea comunistă.

În aceste condiţii, spaţiul public nu se poate consolida. Haosul administrativ nu este o simplă problemă managerială, ci un element fundamental al sistemului. Incapacitatea elaborării şi implementării politicilor publice nu ţine de gradul de expertiză, ci de rezistenţa deschisă faţă de posibila maturizare a republicii. Existenţa rudimentului de spaţiu public este rezultatul luptei cotidiene a milioanelor de contribuabili, a activităţii agenţilor economici de toate mărimile ce fac presiuni pentru respectarea unor proceduri corecte şi transparente.

În România cetăţenii învaţă să îşi apere republica. Şi pentru că rezistenţele şi cutumele fac această întreprindere dificilă, uneori imposibilă, noua republică ia forma Uniunii Europene. Aşteptată precum Mesia, UE a devenit panaceul universal. Bolile tranziţiei îşi au leacul în integrare. Dar corupţia şi abuzul nu pot fi stopate de la Bruxelles, ci de la Bucureşti sau Crevedia. Stereotipurile sînt însă puternice. Paradoxal, chiar antieuropenismul pleacă de la aceeaşi premisă: spaţiul public şi statul de drept ar putea schimba regulile jocului. Dacă în Vest UE e contrapusă republicii, aici, în Est, Europa este percepută ca un spaţiu în care dreptul şi dreptatea pot convieţui.