Conflictul următor mai aşteaptă

După Georgia, toată lumea caută cu lupa locul următorului conflict care ar putea implica folosirea forţei militare, pe scară mai redusă sau mai largă.

Primul candidat pe listă, Transnistria. Parte a Republicii Moldova, izolată, enclavată şi în cele din urmă declarată ilegal "republică" de agenţii politici ai Moscovei. Sprijinul autorităţilor Federaţiei Ruse pentru Tiraspol, începînd cu Duma de Stat şi terminînd cu Administraţia prezidenţială, a fost direct, vizibil, aproape fără rezerve, avînd drept scop uzurparea drepturilor suverane ale R. Moldova asupra propriului teritoriu. Rusia, profitînd din plin de "înţelegerea" şi "toleranţa" partenerilor internaţionali, a reuşit să acrediteze marionetele de la Tiraspol ca "Autorităţi", să impună prezenţa ilegalei "republici transnistrene" în diferitele formate de negociere internaţionale, ca "partener cu drepturi egale", sfidînd principii fundamentale ale dreptului internaţional. Întreaga manoperă a fost încununată de celebrul plan Kozak, pe care Uniunea Europeană era cît pe ce să-l înghită, cu undiţă cu tot. Acum, planul a revenit în forţă şi va constitui singura bază de discuţii acceptată de Rusia, pe oricare dintre mesele de negociere care ar fi deschise, cu sau fără participarea României sau a Uniunii Europene. Ca şi în cazul Osetiei de Sud, ori al Abhaziei, Moscova este interesată să stabilizeze, pe termen lung, capetele de pod pe care le-a creat "în dispozitivul inamicului", întărite de o prezenţă militară semnificativă, cu un statut juridic care să nu poată fi contestat. Singura soluţie este să invoce "dreptul suveran" al fantomaticelor republici, pe care le recunoaşte ca subiecţi de drept dotaţi cu statalitate, avînd deci capacitatea de-a încheia acorduri internaţionale ce consfinţesc prezenţa militară a Rusiei. La schimb, administratorii noilor entităţi primesc, desigur, sprijinul politic, economic, militar şi de orice altă natură ar mai fi necesar pentru a rezista în faţa încercărilor comunităţii internaţionale de-a contesta legitimitatea şi legalitatea. În ciuda speculaţiilor, însă, Transnis-tria nu are datele care să facă posibilă, necum probabilă, o "confruntare militară". Aici, politica faptului împlinit, conivenţa autorităţilor de la Chişinău, gata să accepte aproape orice în schimbul păstrării puterii, şi inflexibilitatea poziţiei ruse pot să producă rezultatul aşteptat, sub deghizarea, desigur, a unor "negocieri internaţionale".

Numele celui de-al doilea candidat pentru viitorul conflict armat din Europa este mai rar pronunţat, iar atunci cînd o face cineva are grijă să vorbească în şoaptă, mai mult pe holurile diplomaţiei internaţionale: Ucraina. Desigur, nimeni nu poate crede că o operaţie militară a Rusiei, în Ucraina, s-ar putea realiza cu aceeaşi uşurinţă şi cu aceleaşi "cîştiguri", ca cele din Georgia. Nu doar scara de mărime a teritoriului contează aici, cît, mai ales, miza pe care o reprezintă Ucraina, nu doar pentru Rusia, ci şi pentru Uniunea Europeană şi SUA. O încercare de-a bloca prin forţă, să spunem, aderarea Ucrainei la NATO, nu este o chestiune care să fie rezolvată de un alt "plan în şase puncte" al Uniunii Europene şi nici un subiect pe care Preşedintele Statelor Unite, oricine ar fi acela, să-l trateze relaxat, la micul dejun, de undeva din spaţiul olimpic al Chinei. Orice evenimente de acest tip şi de acest ordin angajează inevitabil raporturile strategice dintre Rusia şi Statele Unite, adică nivelul nuclear. Este motivul, între altele, pentru care Rusia este atît de vehement opusă creării scutului antirachetă şi oricăror dezvoltări tehnologice care ar avea măcar potenţialul de a-i reduce capacitatea strategică operaţională pe teritoriul Europei.

Tocmai pentru că utilizarea forţei în "ecuaţia ucraineană" are consecinţe de această amploare, probabilitatea utilizării directe a forţei rămîne scăzută, chiar dacă nu poate fi eliminată cu totul.

Evoluţia evenimentelor politice şi diplomatice, după semnarea acordului destinat să pună capăt recentului conflict din Caucaz, arată, poate surprinzător, că locul cel mai probabil al unui eventual nou conflict armat este chiar Georgia.

Rusia este nemulţumită, pe toată linia, de actualul mers al lucrurilor. Capacităţile militare ale Georgiei, distruse cu ocazia incursiunii militare extinse pe teritoriul acestei ţări, sunt pe cale să fie repede refăcute, ba chiar este probabil ca nivelul de refacere să fie superior celui cu care Georgia a început operaţiunea din Osetia de Sud. În plan diplomatic, Uniunea Europeană pare să nu cedeze presiunilor făcute de Moscova, pentru un acord care să-i acrediteze prezenţa militară în cele două regiuni ale Georgiei. De aici, acuzele vehemente ale Ministrului de Externe, Lavrov, care susţine că UE negociază acorduri diferite cu Moscova, respectiv cu Tbilisi. În al treilea rînd, Mos-cova este complet nemulţumită de reacţia, fără echivoc, de respingere a actului politic prin care Rusia a recunoscut "independenţa" celor două zone, auto-proclamate republici, pe teritoriul Georgiei. În sfîrşit, Moscova este nemulţumită de faptul că evenimentele nu au precipitat căderea de la putere a lui Shaakashvili, ceea ce i-ar fi pus pe umeri, fără prea multe comentarii, întreaga răspundere a consecinţelor determinate de operaţiunea militară a Rusiei pe teritoriul Georgiei. Fără acest "mic amănunt", Rusia încă trebuie să răspundă la întrebări stînjenitoare, să dea explicaţii cu privire la deciziile care au autorizat diferite acţiuni şi consecinţele lor.

Cum să reduci toate aceste costuri masive? Pe cale diplomatică şi politică, desigur! Este o posibilitate, dar lucrurile cer timp, iar plata "facturii", chiar cu o valoare mai mică, cu greu va putea fi prezentată, în plan intern, ca "o mare victorie". În consecinţă, calea militară, rămîne deschisă, chiar dacă "Operaţiunea Georgia" reloaded poate avea costuri militare şi politice mult mai ridicate decît a avut producţia "primei serii".