Confuzia Gay

Violenţa în spaţiul public a devenit, deja, parte a "normalităţii" oraşelor din România, iar Bucureştiul nu face excepţie. Totul se găseşte din belşug, de la violenţa "ciocnirilor" verbale care se revarsă zilnic între şoferi, pe străzile sufocate de un trafic prost dirijat şi împiedicat aproape la fiecare pas de aşa zisele lucrări de întreţinere a carosabilului, la violenţa bandelor care-şi "reglează conturile", cum se spune savant pe la ştiri, pentru a termina cu violenţele de limbaj şi atitudine exhibate de politicieni, prin intermediul presei şi al televiziunii. Pentru că toate acestea nu erau de ajuns, avem de cîţiva ani o revărsare de violenţă, cu impact mediatic, provocată de o temă cu totul nouă pentru spaţiul public românesc: manifestările pro şi anti GAY.

Nu întîmplător am păstrat termenul limbii engleze.

Motivul este nevoia de a sub­linia diferenţele majore dintre societăţile în care fenomenul a apărut şi societatea româneas­că, unde a fost importat.

Homosexualitatea, definită în spaţiul comportamentelor private, de tip sexual, fie că este determinată de pulsiuni cu suport bio-psihologic, fie că este un comportament învăţat, fie că exprimă o preferinţă, nevoia de satisfacere a unei curiozităţi sau este o opţiune motivată mai degrabă cultural, nu este cîtuşi de puţin "o achiziţie recentă", "o influenţă occidentală" sau un fenomen "nespecific" societăţii româ­neşti. Pentru cine se osteneşte să mai citească studii asupra societăţilor agricole şi pastorale, prezenţa homosexualităţii nu este cîtuşi de puţin o surpriză. Cît despre publicistica literară, jurnalistică şi memorialistică, ce oglindeşte societatea noastră, doar cine nu vrea să vadă nu găseşte trimiterile frecvente care indică prezenţa homosexualităţii în societatea românească. Toleranţa faţă de homosexualitate, în majoritatea culturilor, este relativ mare, iar acest lucru este valabil de la antichitatea clasică şi pînă la epoca post-modernă de astăzi. Modernitatea occidentală a luat-o pe o cale diferită, din momentul în care a generat discuţia, dezbaterea, şi confruntarea în spaţiul public, pe marginea problemei, exacerbînd competiţia între autorităţile care-şi revendicau preeminenţa în crearea normelor juridice, ca şi cînd ar fi fost nevoie de reglementarea unei probleme a "cetăţii". În acel moment, s-a declanşat, de fapt, confruntarea dintre autorităţile laice şi cele ecleziastice creştine, dominante în spaţiul occidental. Competiţia pe autoritate, inclusiv autoritatea de reglementare, este cea care a generat intoleranţa şi accentele dramatice ale unei confruntări care nu mai are aproape nimic de-a face cu sexualitatea, dar are în schimb aproape totul de-a face cu lupta pentru putere şi control asupra minţii, sufletului şi trupului supuşilor, aflaţi, simultan, sub ascultarea Bisericii şi a Republicii. În prima rundă, autorităţile ecleziastice au avut cîştig de cauză, impunînd cele trei peceţi ale dogmei: homosexualitatea este un păcat major, ca dovadă a atras pedeapsa biblică asupra cetăţii Sodomei; hetero­sexualitatea este regula divină, arhetipul omenirii fiind cuplul edenic Adam şi Eva, homosexualitatea este lucru diavolesc, corupe şi, dacă nu anulează definitiv, periclitează grav salvarea în eternitate a sufletului păcătosului.

Cînd frîiele modernităţii au început să fie roase, societatea post-modernă, occidentală, a redeschis dosarul, de data aceasta de pe o poziţie net favorabilă recunoaşterii publice a faptului că orice norme represive îndreptate împotriva celor care-şi reclamă public homosexualitatea sunt inacceptabile, pentru că reprezintă încălcări ale principiului libertăţii şi egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Ofensiva nu s-a oprit aici, însă. Încurajate de creşterea relativă a toleranţei sociale faţă de "diversitate" şi "diferenţă", de creşterea autorităţii referinţelor culturale şi academice "anti-sistem", de consecinţele pozitive pentru libertatea femeii, generate de "revoluţia sexuală" declanşată în anii "60, mişcările pro-GAY au început să solicite drepturi instituţionale egale, în special dreptul la căsătorie şi la adoptarea copiilor. Contra-ofensiva autorităţilor ecleziastice, în primul rînd a Bisericii Romano-Catolice, nu a întîrziat să se precipite. Acesta este momentul în care tema a fost translatată în România. Artificialitatea situaţiei este evidentă. Societatea românească, una a spaţiului public minimal, supra-dominat de instituţiile politice şi impregnat de conformism, nici măcar nu a discutat vreodată, ca problemă publică, tema homosexualităţii. Biserica ortodoxă a rămas neclintită pe cele trei principii dogmatice, iar pînă la recenta reformă a codului penal, autorităţile "cetăţii" au penalizat homosexualitatea ca pe un delict. Într-o asemenea lume, apariţia unor manifestaţii publice pro-Gay- anti-Gay, cînd nu este doar o "didactică" manifestare de frondă, un simplu exerciţiu de bălăceală în ridicol, este un exemplu de totală inaderenţă la trăsăturile locale ale societăţii. Înainte de-a ajunge să prezinte în piaţa publică argumentele pro şi contra homosexualităţii, societatea românească trebuie să-şi re-inventeze spaţiul public, în sens occidental, ca spaţiu al respectului pentru Libertate, în general, şi pentru Libertatea celuilalt, în special. Cît despre violenţă, ea este metoda cea mai sigură de îngustare şi de obturare a spaţiului public, nicidecum de lărgire şi consolidare a lui.