Confuzii fatale

Nu încape nicio îndoială, în curs se află nu o bătălie, ci un adevărat război. Este războiul pentru monopolul asupra interpretării lumii şi a faptelor ei semnificative pentru viaţa noastră. O lume care ne este impusă de maşinăria uriaşă a indus-triei mediatice, cu insistenţă obesesiv-maniacală, sub forma unor evenimente disparate şi disproporţionat umflate de false semnificaţii. Lumea nu are direcţie, sens, profil, condiţii şi consecinţe ale proceselor structurale, nu are articulaţii şi determinări, dezarticulaţii şi inconsistenţe, nu se află în legătură directă cu ceea ce fac şi au făcut oamenii, liderii lor politici, ci "înfloreşte" vesel şi oarecum banal, precum floricelele din boabele de porumb, într-un ceaun uriaş, de la o zi la alta, ad hoc, pentru uzul televiziunilor de ştiri şi al comentatorilor de orice, hotărîţi să ne explice detaliat modul în care se aşterne praful pe noptieră, ori de ce şi-a suflecat mînecile de la cămaşă Bădica Traian (Honit soit qui male y pense!).

O criză, cum este cea în care lumea se cufundă, este un revelator. Nu e de mirare, deci, că bătălia pentru interpretarea realităţilor revelate de criză este mai dură, de la o zi la alta.

Iau, pentru ilustrare, la întîmplare, bătălia din jurul temei criză - fatal, fatalitate, fatalism. Vă rog să observaţi cum, din capul locului, printr-o simplă schimbare de registru, dezbaterea despre criza economică, adică despre ceea ce ni se întîmplă şi ne afectează grav viaţa (ce este, cum este, cum se propagă, ce consecinţe are, ce dinamică, cine sunt responsabilii, care sunt remediile etc.) este înlocuită cu dezbaterea: este sau nu îndreptăţit fatalismul discursului celor care vorbesc public despre criză! Nu numai că această dezbatere nu o poate înlocui pe prima, în mod legitim, dar ea, la rîndul ei, este profund falsificată de modul în care sunt folosiţi termenii. Fatal, ca adjectiv, trimite la sensul letal, mortal, ca în expresia o lovitură fatală. Substantivul fatalitate trimite în schimb la intervenţia supra-naturală, într-o ordine dată a evenimentelor. O intervenţie care le direcţionează implacabil către o anume finalitate şi numai una. Caragiale a explorat cît se poate de fin şi metodic valenţele substantivului, folosit de unele dintre personajele sale, ca o simplă interjecţie! Fatalismul este o anume privire asupra lumii, o interpretare, deci, a unui eveniment, şir de evenimente sau situaţii, încărcată de un determinism exagerat. Ei bine, majoritatea celor care analizează criza economică mondială şi dinamica ei, chiar şi cei care au exprimat puncte de vedere încărcate de pesimism, nu pot fi deloc acuzaţi de fatalism. Nimeni nu este atît de redus încît să susţină că nu s-ar putea altfel. Problema relevată de mulţi dintre criticii soluţiilor "laissez faire" este că argumentarea lor deranjează o bună parte din establishmentul politic. E mult mai comod pentru politicieni să proclame că lucrurile vor ieşi ele într-un fel sau altul la liman, decît să explice celor care i-au ales cum şi de ce deciziile lor, în loc să îngus-teze aria de manifestare a proceselor crizei, continuă să o lărgească! Nu de fatalism este vorba aici, ci de insistenţa de a ţine hăţurile dezbaterii publice pe terenul a ceea ce se întîmplă cu societatea şi cu oamenii, în timp ce majoritatea politicienilor ar fi fericiţi dacă am mai închide ochii puţintel la această realitate şi ne-am dedica mai multă energie descrierii în nuanţe roz a alteia, aceea care nu există decît în minciunile, ori în fantasmele lor.

Cealaltă confuzie, în marea dezbatere pe tema crizei economice este cea din jurul capitalismului, ca ordine şi structură economică globală. Şi cei care se întorc mai mult sau mai puţin voalat la argumentele de sorginte socialistă, potrivit cărora abia acum sistemul capitalist se apropie de criza prevăzută de unul sau altul dintre clasici, Marx cu precădere, cît şi cei care susţin că sistemul a găsit mereu resurse pentru a depăşi crizele ce-i sunt inerente şi chiar benefice, uită să ne spună despre ce fel de capitalism vorbesc. Ca şi cînd ar fi unul şi acelaşi, egal cu sine şi imuabil în timp. Max Weber, în 1920, cînd şi-a publicat varianta definitivă a lucrării care l-a făcut celebru (Etica protes-tantă şi spiritul capitalismului) vorbea fără reţinere şi cît se poate de explicit de două feluri de capitalism. Şi nu era nici pe departe o inovaţie, iar de atunci încoace n-ar mai trebui să fie pentru nimeni o noutate! El deosebea capitalismul modern, acela bazat pe întreprinderea capitalistă ca întruchipare a raţionalităţii şi a performanţei, susţinută de "mentalitatea care aspiră în mod profesional, sistematic şi raţional la un cîştig legitim", de capitalismul "răspîndit de trei milenii în lume, din China, India, Babilon, Elada, Roma, Florenţa, exis-tent şi acum, al cămătarilor, furnizorilor armatelor, arendaşilor de impozite şi de funcţii, întreprinzătorilor comerciali şi magnaţilor financiari". Care dintre ele a produs criza şi care ne-ar putea scoate din criză este uşor de ghicit!

Confuzia dintre ele este însă inacceptabilă şi fatală! Ca şi cea dintre "fatalism" şi analiză aplicată!