Control şi presiuni de catifea de la banca centrală

Afirmaţia că BNR controlează economia României ar putea fi considerată un truism. Afirmaţia că o controlează nociv ar putea fi considerată şocantă, dacă pentru ea nu ar da mărturie milionul de faliţi rezultat din creditarea prădătoare permisă de BNR băncilor comerciale, precum şi sutele de mii de foşti patroni de IMM care şi-au pierdut afacerile şi averea din cauza conjuncturilor şi trendurilor maligne create de BNR, uneori din intenţie malefică, alteori din prostie crasă.

Invit, însă, cititorii care îşi pot răpi 10 minute din timpul alocat cafelei de luni dimineaţă să descopere una dintre principalele metode prin care BNR controlează, pe faţă, economia: este vorba de cumpărările şi vânzările reversibile de titluri de stat deţinute de bănci, numite şi repo sau reverse repo, că aşa stă bine oricărui corporatist care se preface că a uitat limba română.

Reportul este un contract prevăzut de Codul civil care consacră o vânzare cu plata imediată a unor titluri de credit sau a unor valori mobiliare circulând în comerţ şi un angajament bilateral de revânzare viitoare a unor titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, către aceeaşi persoană, pe un preţ determinat cu ocazia perfectării primei vânzări. Cumpărătorul-revânzător este denumit reportator, iar vânzătorul-răscumpărător este denumit reportat. Reportul este menit, aşa cum rezultă din definiţia sa normativă (art. 1772 Cciv), a opera un dublu şi reciproc transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute, unul imediat, în favoarea reportatorului, şi cel de-al doilea amâ­nat până la termenul prevăzut în contract, în favoarea reportatului. Obligaţia de revânzare trebuie să fie asumată în baza aceluiaşi act juridic, în favoarea aceleiaşi persoane, adică a reportatului.

Atât preţul primei vânzări, cât şi preţul celei de-a doua vânzări sunt stabilite la momentul încheierii contractului de report. Ambele preţuri convenite de părţile contractului de report sunt fixe şi, în consecinţă, reportatorul poate face un profit dacă preţul achitat imediat pentru cumpărare va fi mai mic decât cel ce urmează a fi achitat la termen pentru răscumpărare, iar reportatul se finanţează cu suma constând în preţul titlurilor sau al valorilor mobiliare reportate (vândute pentru a fi răscumpărate) în schimbul unei diferenţe de preţ pe care va trebui să o achite reportatorului.

Dintr-o perspectivă comercială, reportul este fie o speculaţie a reportatorului asupra valorii reale în raport de valoa­rea nominală a titlurilor de credit, a valorilor mobiliare sau a titlurilor de stat care constituie obiectul reportului, fie o formă de finanţare a reportatului. Dar reportul poate fi utilizat şi ca plasament al unor lichidităţi, ca tehnică de asigurare contra riscului devalorizării titlurilor sau valorilor mobiliare, ori chiar ca garanţie financiară. Pe piaţa monetară, reportul este utilizat ca instrument de politică monetară sau ca metodă de control al lichidităţii din piaţă şi al dobânzilor. Pe piaţa de capital, reportul poate fi utilizat ca metodă de stabilizare a cursului valorilor mobiliare ale unor emitenţi. În plus, reportul poate fi utilizat şi pentru a cumpăra controlul temporar asupra unei adunări generale a acţionarilor, plătind titularului acţiunilor un preţ de cumpărare mai mare decât preţul de răscumpărare (deport).

Operaţiunile de tip repo şi reverse repo sunt forme specializate de contracte de report. Aşa cum rezultă din Regulamentul BNR nr.1/2000 privind operaţiunile efectuate de BNR pe piaţa monetară şi facilităţile permanente acordate de BNR participanţilor eligibili (modificat de mai multe ori până în prezent), operaţiunile de tip repo şi reverse repo de pe piaţa monetară nu pot fi efectuate, în calitate de reportator, decât de către banca centrală, iar reportaţii nu pot fi decât băncile sau celelalte instituţii de credit considerate eligibile pentru astfel de operaţiuni. Obiect al operaţiunilor repo şi reverse repo nu pot fi decât titlurile de stat.

În cazul reportului de pe piaţa monetară, banca centrală include în preţul cumpărării reversibile (repo) sau al vânzării reversibile (reverse repo) dobânda pe care intenţionează să o impună pieţei, cel puţin cu caracter temporar.

Reportul practicat pe piaţa monetară poate fi un instrument legitim şi decent de politică monetară, dar şi o metodă de control al masei monetare, al lichidităţilor aflate în piaţă şi al nivelului dobânzilor, cu consecinţe negative în planul fluctuaţiei puterii de cumpărare a monedei naţionale. Un exces artificial de lichiditate în piaţă poate declanşa sau agrava inflaţia, iar un nivel ridicat al dobânzilor urmărite şi impuse de banca centrală prin preţul cumpărării sau vânzării reversibile de titluri de stat poate determina o creştere generalizată a preţurilor tuturor produselor, întrucât dobânzile practicate de banca centrală în raport de băncile comerciale şi dobânzile practicate de bănci atunci când se împrumută între ele determină dobânzile practicate de băncile comerciale în raport cu comercianţii, dobânzi care sunt incluse în cos­tul tuturor produselor şi serviciilor care circulă pe piaţă. Acest gen de control este, în mod evident, străin de principiile economiei de piaţă. Este, mai degrabă, o imitaţie a metodei principale a economiei centraliste, de tip comunist - planificarea economică.

Controlul direct şi imediat vizibil rezultă din caracterul fix al preţului răs­cumpărării sau al revânzării, din numărul redus de bănci acceptate la acest gen de tranzacţionare şi, mai ales, din obiectul exclusiv al reportului practicat de banca centrală, adică titlurile de stat. Indirect şi insidios, dar indubitabil, controlul rezultă şi din modul în care băncile sunt încurajate să cumpere şi să deţină titluri de stat, pentru a putea să îşi procure, la nevoie, lichidităţi la preţuri (dobânzi) aparent rezonabile şi stabile prin operaţiuni repo sau reverse repo efectuate "la nevoie" de banca centrală. Deţinerea de titluri de stat este făcută utilă şi pentru că "însănătoşeşte" sau "curăţă" bilanţul băncilor, întrucât titlurile de stat sunt considerate plasamente cu risc zero. De aici rezultă o tendinţă periculoasă pentru viitorul economic al României, impusă băncilor comerciale, prin metode de catifea (soft power) de banca noastră centrală: statul este sistematic determinat să îşi plaseze titlurile de stat în bănci sau în portofoliile fondurilor de pensii, şi nu pe piaţa de capital, pentru a nu fi cumpărate de particulari şi, deci, pentru a nu avea dobânzi şi preţuri corelate cu realităţile pieţei, iar băncile renunţă la a finanţa economia, întrucât este mult mai riscant decât să finanţeze statul, cu risc zero.