CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS Un tsunami financiar la orizont?

Apărută anul trecut la editura Eyrolles, cartea lui Jacques Gravereau şi Jacques Trauman, «Les alchimistes de la confiance, une histoire des crises monétaires" ("Alchimiştii încrederii, o istorie a crizelor monetare"), ne permite să înţelegem situaţia actuală.

Să ne reamintim că, pentru a ieşi din criza financiară masivă din 2008, autorităţile financiare din principalele ţări dezvoltate, în Statele Unite, în Europa sau în Asia, au găsit o soluţie simplă: deschiderea «robinetului» cheltuielilor publice; ceea ce a «uns» imediat toate structurile economice care erau blocate. Băncile centrale au procedat la fel, prima fiind Rezerva Federala Americană (FED). A urmat banca centrala a Chinei în 2009, a Angliei în 2011, a Japoniei în 2013...

Pentru a obţine un rezultat rapid, şi anume o relansare sigură a creşterii economice, băncile au fabricat munţi de lichidităţi, o măsură care a accelerat tendinţa laxistă prezentă pe pieţele financiare de la sfârşitul anilor 1990. Această politică monetara s-a materializat sub diverse forme: expansionistă în America unde FED a injectat 85 de miliarde de dolari pe lună de mai bine de doi ani; cumpărare de active financiare în devize de către autorităţile chineze care au mărit cu 500 de miliarde de dolari rezervele de schimb ale ţării.

Revenind la cartea publicată de cei doi experţi francezi, istoria ne arată că, de mai bine de 200 de ani, un exces masiv de lichidităţi este o sursă sigură de criză financiară. Reuniunea G20 desfăşurată la sfârşitul lui februarie 2014 la Sydney (Australia), a pus în evidenţă prăbuşirea monedelor a nouă ţări emergente, membre ale grupului (cu excepţia notabilă a Chinei). De la începutul anului, aceste devize (rupia indiană, realul brazilian, rubla rusească, lira turcească etc.) au înregistrat o scădere de 10%. Unii economişti întrezăresc chiar spectrul unei noi panici financiare în aceste ţări, o ipoteză cu atât mai posibilă cu cât creşterea lor economică este mediocră (sub 3% în 2013, cu excepţia Chinei care a înregistrat 7,7%). Calculată pe tot anul, scăderea acestor monede este, în medie, de 15%.

Cauza principală este, după cum subliniază experţii, rata degresivă («tapering») a FED. Decizia lui Ben Bernanke şi apoi a lui Janet Yellen de a reduce injectarea masivă de monedă («numai» 65 de miliarde de dolari luna trecută) a provocat o retragere masivă de capitaluri din lumea întreagă spre Statele Unite. Un fenomen care anticipează o creştere a ratei dobânzilor şi, deci, a remunerării capitalului în America. De altfel, furtuna monetară din ţările emergente pune în lumină un alt aspect la fel de îngrijorător: nevoia urgentă de reforme economice într-un mare număr de ţări cum ar fi India, Rusia, Brazilia, Turcia...

Pentru specialişti este sigur că scăderile pe care le înregistrează monedele ţărilor emergente nu vor provoca o criză mondială. Fenomenul, important, nu poate fi asimilat cu un cataclism.

Cât despre Uniunea Europeana, ea se deplasează, financiar vorbind, în contracurent. Euro a crescut cu 6% într-un an, în comparaţie cu dolarul, ceea ce împiedică competitivitatea exporturilor ţărilor care au adoptat această monedă. Masa monetară în euro s-a micşorat, o situaţie care contrastează cu politica celorlaltor ţări. Să fie acesta un semn că Banca Centrală Europeană nu cedează laxismului financiar general? În realitate, UE (euro) este marginalizată. Ea arată toate semnele unei deflaţii durabile, adică un scenariu de creştere economică mai curând palid. S-ar putea ca ţările UE să fie în situaţia Japoniei din anii 2000: cea a unui deceniu pierdut...