Costurile realismului

A trecut şi lovitura de stat din Turcia. Nici armata acolo nu mai este ce a fost... Organizat amatoristic, puciul unui grup de militari a sfârşit în confuzie şi în derută. A rămas despotul de la Ankara să se răfuiască cu duşmanii săi, reali sau imaginari.

Reacţia politicienilor români a fost, ca de obicei, previzibilă. În măsura în care au luat aminte la lumea din jurul lor - ceea ce de obicei nu se întâmplă - aceştia s-au grăbit să salute revenirea dictatorului. Ceea ce ne aduce în faţa unei probleme. Foarte concretă.

Cine plăteşte costurile lipsei lor elementare de moralitate?

De ceva vreme, scena relaţiilor internaţionale este divizată, se spune, între "realişti" şi "idealişti". Aceasta din urmă, cred mulţi, ar fi ceva rău. Ar presupune ca deciziile strategice să fie luate în funcţie de principii morale. Iar acest lucru - continuă criticii idealismului - nu este bun.

De ce? Pentru că - afirmă suporterii realismului - statele sunt ceea ce sunt. Nu sunt conduse de sfinţi. Noi trebuie să ne luăm după fapte mai curând decât după valori. Să alegem ceea ce este eficient sau convenabil. Nicidecum ceea ce este moral, pentru că astfel riscăm să nu ne realizăm scopurile (ca stat, evident).

Să vedem, aşadar, cum este cu presupusele beneficii ale realismului.

Să luăm Turcia. Unul dintre principalii parteneri comerciali ai României şi un presupus "aliat strategic". Turcia nu a ajuns "de capul său" în această poziţie. Mai toţi "factorii de răspundere" din România şi-au dat mâna pentru asta.

De curând, chiar actualul Preşedinte al României s-a dus într-o vizită oficială la Ankara, unde a reluat aceleaşi teze. "Partener strategic". Comerţ mare. Investiţii. Prietenie. Mai grav, autorităţile de la Bucureşti au susţinut întotdeauna încercarea Turciei de a se alătura Uniunii Europene.

Şi unde suntem acum? Bag de seamă că într-o mare încurcătură. Regimul lui Erdogan a devenit, oficial, dictatorial. Represiunea a atins cote extraordinare. Mii de judecători au fost înlăturaţi. Presa este sever cenzurată. Economia turcă a intrat în criză.

Aceste probleme nu au apărut din senin. Orice om cu minţile în cap le-ar fi observat. Din 1974, Turcia a pus la cale ocuparea părţii de Nord a Ciprului, instaurând un stat-marionetă. Economia turcă a dat semne de instabilitate în mai multe ocazii. Creştinii au fost reprimaţi. Reţelele infracţionale turceşti au pătruns în diferite ţări, inclusiv în România. Genocidul armenilor a fost negat. Kurzii au fost supuşi unui regim de ocupaţie.

Şi ce au făcut politicienii noştri? S-au grăbit să clameze virtuţile regimului din Turcia şi să ne convingă să "cooperăm". Au făcut cale bătută până la Stambul. Unul să se opereze, altul să spună câte o enormitate. Toţi au fost uniţi în admiraţia pentru acest regim autoritar şi corupt.

Îmi amintesc că în toamna lui 2011 a venit la Bucureşti Ahmet Davutoglu, pe atunci ministrul de Externe al Turciei (a ajuns apoi Prim-Ministru, locotenent al lui Erdogan, înainte ca satrapul să îl concedieze). Davutoglu le-a vorbit ambasadorilor români, reuniţi la Zilele Diplomaţiei (un eveniment anual). Prezentat ca "oaspete de onoare".

Discursul lui Davutoglu a fost revoltător. A enunţat tezele ultra-naţionaliste, otomaniste care formează ideologia Partidului Justiţiei. A prezentat o viziune imperială a politicii externe turceşti, însoţită de critici la adresa democraţiilor şi valorilor europene.

Reacţia "cadrelor" din Ministerul Afacerilor Externe a fost - vorba acelei reclame - "nepreţuită". Erau sufocaţi de admiraţie...

Tot "cadrele" au adus România şi economia sa pe orbita Turciei. Cu toate că rolul lor, dacă aveau un minim profesionalism, era acela de a trage un semnal de alarmă. Cu privire la un regim instabil şi dictatorial, ostil intereselor noastre reale. Şi care merita supus unor sancţiuni.

Ce i-a făcut să fie atât de orbi? Deficitul de valori etice. Au preferat iluzia câştigului imediat: o investiţie la o fabrică de frigidere, nişte meciuri de fotbal, câteva pachete de biscuiţi.

Nu i-au trezit nici măcar ameninţările autorităţilor de la Ankara că vor inunda Europa cu refugiaţi.

Acum trebuie să plătim costurile "realismului". Avem un "partener strategic" al cărui Preşedinte tocmai a anunţat o întâlnire cu Vladimir Putin şi ameninţă Statele Unite cu războiul (presupun că declaraţiile acelea erau doar pentru consum intern - nici măcar pe Erdogan nu îl cred atât de iraţional). Unul a cărei economie este la pământ.

Nu este prima dată când diplomaţia românească "o face de oaie". La începutul anilor '90, "cadrele" (unele dintre acestea dovedite ca agenţi ai Securităţii ceauşiste) ne spuneau ce bine este să fim prieteni cu Iugoslavia. Doar în câţiva ani, Iugoslavia se prăbuşea într-un vârtej criminal. În 2013, ministrul de Externe de atunci mergea în Egipt, să se întâlnească cu Preşedintele acelei ţări. Între timp, respectivul (Morsi) a ajuns după gratii, condamnat la moarte. Drept este că nici al nostru (Corlăţean) nu se simte mai bine. Îl caută DNA-ul.