Criză.RO

În sfîrşit, am aflat de ce problemele crizei sunt abordate fără cap şi coadă de autorităţile guvernării. Conform propriilor declaraţii, minis­trul responsabil cu economia nu a găsit nicăieri în lume o definiţie a crizei şi cu atît mai puţin o soluţie pe care domnia sa să o poată lua de toartă şi aşeza pe masa de lucru.

Un exerciţiu simplu de căutare google mi-a dat în mai puţin de o secundă zece milioane de trimiteri la definirea crizei, în limba ro­mâ­nă şi vreo 25 de milioane pentru căutarea în limba engleză. Desigur, aici, nu contează numărul, ci conţinutul. Totuşi, să spui că ceea ce lipseşte guvernului pentru a-şi formula reacţia este o definiţie a crizei, poate intra direct în "toptenul" aberaţiilor emise în toate timpurile, în spaţiul mioritic românesc.

Pentru a linişti autorităţile guvernamentale şi eventual pentru a evita lungi şi obositoare pelerinaje ale oficialităţilor noastre, prin cele patru colţuri ale lumii, în căutarea Graalului numit "definiţia crizei", facem cîteva precizări Ad usum Delphini.

Vestea bună pentru guvernanţi este că în România nu este şi nici nu va fi niciun fel de criză. Din două motive: criza nu poate fi importată de instituţiile româneşti pentru că sunt incompatibile sau comunică prea puţin cu cele ale Occidentului, locul unde se află epicentrul catastrofei; pe de altă parte, capacitatea noastră socială de a produce o criză proprie este constant apropiată de zero. Noi suntem o societate bazată pe două axiome anti-criză: "merge şi aşa", deci orice soluţie, cît de proastă, este acceptabilă şi "fiecare se descurcă cum poate", deci o ieşire există din orice fundătură. Sau, alt­fel spus, fundătura nu există decît pentru cei care nu ştiu să se descurce, iar asta este treaba lor personală, nu a societăţii, ori a instituţiilor. În consecinţă, toate instituţiile noastre sociale sunt create astfel încît să funcţioneze mai degrabă pe baza excepţiilor, a încălcării regulilor, ori a unor seturi de reguli paralele, cît mai aberante, niciodată, însă, conform prescripţiilor. QED: există oricînd o soluţie pentru orice, iar criza este o imposibilitate practică!

Ceea ce nu va putea evita Româ­nia şi nici cetăţenii ei, sunt consecinţele deja grave, cu şanse bune să devină dramatice, ale crizei care s-a produs în afara spaţiului nostru social şi economic. Iar aceste consecinţe se reduc, simplu, la faptul că nu vom mai avea cu ce să finanţăm toate activităţile parazitare ale şubredei noastre economii, bazată pe un consum care este fie fără acoperire în putere de plată, fie slab productiv, fie direct distructiv. Pentru fiecare dintre noi, acest lucru va însemna aplicarea tradiţionalei strategii de supravieţuire: strîngerea curelei. Ceea ce se străduie "specialiştii" şi guvernanţii să nu vă spună este că această măsură nu se va aplica deloc democratic, iar consecinţele vor fi suportate cît se poate de inegal, de diferite categorii de cetăţeni: întreprinzători, funcţionari publici, orăşeni, tineri, bătrîni, sănătoşi, bolnavi, săteni etc. Al doilea lucru pe care nu-l veţi afla de la autorităţi este că maşinăria statului este, în România, o gaură neagră vorace, care înghite imense resurse financiare, faţă de capacitatea proprie de reproducere a lor, fără niciun efect social remarcabil în planul dezvoltării sau, în cazul de faţă, al tamponării efectelor crizei.

Cît despre întrebarea, pusă recent pe tapet, "Ce trebuie să schimbăm: oamenii sau sistemul?", ea este greşit formulată. Oricît de ciudat ar putea să pară, sistemele şi instituţiile sociale au o proprietate nefericită şi de neocolit: nu pot fi realizate şi nici nu pot funcţiona fără oameni. În consecinţă, nu poţi să păstrezi sistemul şi să te lepezi de oameni. Oamenii sunt coruptibili, sistemul (regulile şi condiţiile de funcţionare ale instituţiilor) îi transformă pe unii în corupţi. Iar cînd sistemul premiază din plin comportamentele disfuncţionale, nu trebuie să mire pe nimeni că tot mai mulţi oameni vor să apuce o parte din beneficiile corupţiei, mai mare sau mai mică. De aceea, soluţia nu constă nici în epurări, nici în "tehnologiile" de fabricare a "omului nou", ori a "omului verde", ori a "omului înger", nici în "creşterea vigilenţei organelor", ci doar în stabilirea regulilor instituţionale de performanţă, omologate, în descurajarea, din interior şi din exteriorul instituţiilor, a încălcării normelor, respectiv în scăderea drastică a gradului de toleranţă socială faţă de lipsa eficienţă şi de responsabilitate a autorităţilor.

Dar, asta ar însemna ca societatea românească să recunoască, să acuze şi să reacţioneze la Criză!